Știu că nu vrei să cunoști lucrurile standard, însă nu pot să-ți zic nimic despre mine dacă nu-ți dau câteva repere spațio-temporare. Așa că, iartă-mă, dar….nu găsesc un început mai potrivit.
Am văzut lumina zilei pe data de 1 martie 1917, la Buzău, în cartierul „Mihai Viteazul”, pe fosta stradă Ioan Cucuzel, nr. 24, azi strada Lupeni, nr. 30.
Tata a fost fiul oierului transhumant Macarios Panaiotos, din Munții Pindului, iar mama casnică. Pot spune deci că avem origini grecești.
Provin dintr-o familie cu 11 copii. Din păcate doar 6 dintre noi au ajuns la maturitate, restul plecând într-o lume mai bună, încă din fragedă pruncie.
Pe tata îl chema Ion, era ceferist și s-a născut în cartierul vecin, Poșta. Mama, Anica, sârboaica de pe Luminii, nepoata lui Paraschivescu, ce deținea grădini întinse de zarzavaturi. Până să se căsătorească cu tata a lucrat la serele de flori ale lui Marghiloman, apoi a fost casnică. A rămas văduvă de tânără. Nu s-a mai recăsătorit. Am dus o viață grea, trăind într-o sărăcie lucie.
Cursurile primare le-am făcut la școala din cartier, construită de Petre Zangopol, un faimos bogătaș al acelor timpuri, ce m-a sprijinit material mereu.
Am început să scriu de la 10 ani poeme ocazionale dedicate părinților. Iubeam să citesc! Orice îmi pica în mână nu iertam! Cărțile le împrumutam de la biblioteca lui Marghiloman, iar mai apoi de la cea din incinta liceului „B. P. Hașdeu”.
Am fost un elev răzvrătit ce nu lua notițe și nu de puține ori, eram pârât de domnul învățător N. Caravan, directorului școlii. În locul manualelor în ghiozdanul meu, aveam volumele lui: J.J. Rousseau, Voltaire, Diderot, Montesquieu, de asemenea,
Eminescu, Rebreanu îl aveam chiar și pe Panait Istrati.
Deși nu luam nicio notiță, la ore făceam comentarii ce-i lăsau pe toți gură-cască, demonstrându-mi inteligența vie, sensibilitatea și talentul ieșit din comun.
Doi ani am frecventat Școala de Arte și Meserii din oraș (1930-1932). Singur am învățat italiană și franceză. Am tradus „Gulliver în țara picilor”, „Țăndărică”, „Goana după elefant”, „David Copperfield”.
Pentru că am fost un răzvrătit am părăsit școala, rătăcind prin nordul Moldovei la Cernăuți, unde-mi public primele poezii în „Glasul Bucovinei”, dar cel mai mândru am fost când prima mea plachetă, „Răstigniri”, 1934, apare la prestigioasa editură „Iconar”, condusă de Mircea Streinul și Iulian Vesper.


După doi ani, hoinarul de mine, se întoarce acasă. Voi fi redactor la „Acțiunea Buzăului ”gazeta lui George Pâslaru.
Aveam un singur costum negru cu papion, eram înalt, cu ochii mari, migdalați, cu fața și pomeții pământii, cu sprâncene stufoase și mustață. Veșnic am purtat după mine un caiet cu notițe și un pix orice lucru îmi putea fi un subiect sau muză.
Am străbătut cartierele mărginașe ale orașului, m-am autointitulat „rege al rromilor”, poet în casa lui Marghiloman. Eram încredințat că am fost chemat prin intermediul scrisului să alung răul din societate.
Primul meu reportaj a fost dedicat Vilei Albatros, Palatul lui Marghiloman, atât de drag sufletului meu. Am reușit cu acel articol apărut la 4 noiembrie 1934 să reînvii măreția de vis a conacului, ce tronează și azi în centrul Parcului, din apropierea cartierului meu natal. A fost renovat, dar păcat că multe s-au pierdut, iar partea din spate și acum stă să cadă. Oare cât timp va mai trece pentru ca autoritățile să se trezească? Și atunci și acum e aceeași problemă: NEPĂSAREA! Cei de la putere mint doar pentru a obține puterea, după care se pun la nani. Păcat de țara noastră, păcat de județul nostru, care putea fi atracția turistică principală a urmașilor dacilor.
A doua mea bucurie a venit în anul 1935, când a doua plachetă a mea intitulată „Întoarcerea în legendă” și-a făcut apariția. Editorul Ioan Călinescu vede în mine un tânăr de excepție, nu numai un talent, dar și ca pe un proteic scriitor, ceea ce m-a determinat să scot pe bandă rulantă aproape 100 de piese de teatru într-un act, ce mi-au fost tipărite și distribuite în toată țara.
Pe rând revistele târgului, dar și ziarele au început să mă curteze: „Gând Nou”, „Nația”, „Cuvântul sanitarului”, „Cefereul”, „Vocea Buzăului”, „Vremea nouă”, „Acțiunea literară”, „Frontul românesc al Buzăului”, „Zarathustra”, „Provincia
informativă, socială, culturală”, unde am început să public sub pseudonimele: P. Nicu, Dinu Trestian, M. Arbore, A. Dumbrăveanu, Lucian Emin.
Mai marii zilelor mele în frunte cu directorul „Acțiunii”, au încercat să mă tempereze. Entuziasmul meu începuse să deranjeze autoritățile. Poetul protestatar așa cum am
fost numit, eram un vehement apărător al celor nevoiași, am prevestit războiul aducător de moarte, înștiințând tinerii să nu devină carne de tun.
Ca orice alt artist am fost părăsit pe rând de logodnică, de prieteni, după am fost luat cu forța în armată. Boala de plămâni de care sufeream mi s-a agravat, așa că am dezertat. Am fost adăpostit în beciul casei, însă am fost găsit și trimis la canal pentru muncă, drept pedeapsă. Celula în care stăteam era insalubră, rece, umedă…condițiile erau inumane. Trebuia să fac un an și jumătate, dar au fost doar 6 luni. Pe zi ce trecea boala avansa.
Am scris poemul „Adio”, pentru că mi-am prevestit sfârșitul și aș fi voit să plec cu inima împăcată, lăsând în urma mea ordine atât în viața aceasta cât și în cea de apoi.
Nu am apucat să-mi termin creația, la 3 februarie 1941 aveam să plec definitiv într-o călătorie fără întoarcere, deși L-am rugat pe Domnul să mă lase să-mi termin opera, El a decis să mă cheme acasă.
În presa locală s-a scris: „ A MURIT TOT ATÂT DE SĂRAC CA PANAIT ISTRATI”.
Aș fi putut să fiu un alt Eminescu, de data asta, unul din Muntenia, însă la parastasul de 40 de zile G. Călinescu și doi lucrători de la Tipografia „Luca Oprescu” mi-au luat toate creațiile de acasă, promițând mamei că mă vor include în istoria literaturii române. Acest lucru nu s-a mai întâmplat. Caietele și manuscrisurile mele au fost pierdute, iar eu am rămas un simplu nume scris pe o placă memorială ce stă și azi pe peretele casei părintești.

Într-un cimitir de la marginea orașului odihnește azi poetul, prozatorul, dramaturgul, cel ce ar fi putut schimba lumea prin creația sa. Prieten cu I. Caraion, V.Voiculescu, M.Sadoveanu, a fost așa cum remarca George Călinescu: „un talent precoce, o inteligență vie, o mare speranță a poeziei românești.”

Doar 3 piese de teatru semnate de Nicolae Panait se mai află la biblioteca V. Voiculescu. „Hoțul de fete”, „Țară fără bătrâni” și „Domnu’ deputat”.

Sursa : Revista „Mica Românie”

RAPID SUPER SERVICE
RAPID SUPER SERVICE

By Panait Elena

Zâmbeste! Viața e frumoasă!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *