Cum se distrau pe vremuri tinerii din „Mihai Viteazu”? Munca se îmbina cu relaxarea și era un bun prilej de comunicare. Culesul și depănușatul porumbului se transformau fără voie în distracții.
Tinerii spuneau glume, snoave, seu auzeau fredonându-se cântece de lume și de dor, te încercau fel de fel de sentimente nostalgice, textele erau câteodată improvizate, iar vocile…ei, bine….unele erau sforăitoare, alte calde, duioase, încât acel loc părea a fi un carnaval în toată regula.
Casele lui Sinculeasa, Netcu, Pința, Zinca și Constantinescu erau cele care ofereau adăpost acest clăci.
Cele mai fredonate cântece erau: „Radu mamii, Radule” și „Are mama două gheme”.
Cei mai încântați erau cei mici. Când vedeau că vin căruțele încărcate cu porumb se prindeau de coada acelora. Nu le păsa că s-ar putea răni. Ei se prindeau de capătul căruțelor din mers. Rămâneau tăcuți și când se asigurau că cei mari nu-i văd și nu-i aud, aruncau din căruțe știuleții.
Copiii care nu aveau suficient de mult „curaj” pentru a face o asemenea ispravă, culegeau știuleții aruncați din căruțe. Era o hoție la drumul mare, dar pentru ei, reprezenta un joc nevinovat și amuzant.
Clăcile ce se formau acasă la Sinculeasa, Netcu, Pința, Zinca sau Constatinescu, pe lângă muncă, dădeau ocazia tinerilor de a se cunoaște. Pe lângă râset și vorbe de duh, cei mai îndrăzneți băieți le furau câte o sărutate fetelor de care le era drag.
Dar aproape nimic nu se compara cu bucuria pe care o simțeau ținerii când gazda aduce floricele, plăcinte sau gogoși calde. Alcool nu se servea de loc. Bunătățile erau însoțite de un pahar de apă rece ori din puț, ori de la cișmea.
Clăcile se spărgeau târziu în noapte. Toți se întorceau la casele lor cu voie bună, multă veselie, uneori, pe drum, continua să fredoneze cântecele ce le rămăseseră întipărite. Vocea lor spărgea liniștea acelei nopți.
