Panait Nicolae a fost un poet, dramaturg, publicist, pamfletar, reporter, eseist, traducător, cronicar plastic și un gazetar de excepție, născut la data de 1 martie 1917.
Ninsoarea de afară ne amintește că e timpul să punem „babele”, dar și să depănăm povești despre cel ce a fost NICOLAE PANAIT și ceea ce presa de atunci a scris despre acest poet.
Și pentru că eu am mai vorbit despre poetul din cartierul buzoian „Mihai Viteazu”, vă las pe voi să vă faceți o părere despre cine a fost și cum l-au descris contemporanii acelor vremuri.
„ Nu știu multe despre fratele meu. Eram prea mic atunci când el a trecut dincolo, însă nu voi uita niciodată poveștile mamei. Bunicul era prea mic. Nu-și aducea aminte prea multe despre fratele său, dar mărturia medicului îi era mereu pe buze.
Doctorul Ciopală, cel ce a constatat decesul fratelui meu, i-a mărturisit după autopsie că poetul ar fi murit oricum :
– Chiar dacă nu murea de oftică, tânărul acesta murea într-un ospiciu. Avea un creier atât de mare, încât numai la oamenii supra dotați se mai poate constata acest fapt. Într-un cap cu circumvoluțiuni cerebrale ieșite din comun, nu ar fi rezistat și oricând ar fi explodat. Mai bine că a murit acasă pe perna lui decât într-un ospiciu. ”
Când s-au împlinit 10 ani de la trecerea jurnalistului Panait Nicolae în neființă unul dintre ziarele la care a fost reporter a publicat următorul articol:
„ La împlinirea acestui deceniu, nu ne putem opri să nu ne gândim cu inima însângerată de rugina amintirii, la acest om, al cărui spirit a însuflețit nu o dată coloanele acestea și care astăzi ne tremură în suflet cu amintirea lui ca o crizantemă brumată a celui mai scump simbol în liniștea visătoarea de toamnă. ” Acest paragraf a apărut în „ Vocea Buzăului” și i-a aparținut directorului Pompiliu Podogoreanu.
„Moartea poetului” un alt articol apărut în acele timpuri, scris de părintele Marian Neagu, un intelectual de seamă al Buzăului, evocat figura luminoasă a „copilului vagabond și rebel al gândului”, prohodindu-i calea eternității:
„ Panait Nicolae n-a murit! Nu-l lasă să moară gândurile lui cărora le-a dat el de mult viață – nu-l lasă să se piardă în neființă atâtea și atâtea pagini pe care și-a revărsat scrisul și truda unei tinereți nefericite. Noi toți care am trăit în prejma lui și toți ceilalți care i-am gustat scrisul, nu putem să-l uităm. Îl avem viu într-o strofă, topindu-se de atâta imaginație și suavitate, îl descoperim întreg într-un reportaj plin de nemăsurată exuberanță, îi desprindem temperamentul tumultos în atâtea piese de teatru, îl găsim pretutindeni, căci umple cu scurta lui viață paginile tuturor revistelor și a ziarelor ce s-au tipărit în Buzăul acesta plin de patimi și de vrășmașei, în ultimii 9 ani…Astfel după 9 ani de trudă a gândului și literelor, Panait Nicolae moare sărac.
Moare sărac, după ce 24 de toamne și-au scuipat peste tinerețea lui robustă toată jalea, toată tristețea, toată destrămarea lor. Pe Panait Nicolae, toamnele vrăjmașe și bolnave l-au aruncat în mormânt. Și așa a murit un scriitor; ce moarte săracă! A murit un poet; ce moarte tristă! A murit un atlet al gândului; ce afirmație neputincioasă. Fiincă peste huma din noi, ceea ce rămâne este duhul, Panait Nicolae – poetul și scriitorul – va trăi de-a pururi în ceea ce mintea lui rebelă a creat. Mergi prietene, în Raiul muzelor, care te-au încântat și pe care le-ai cinstit. La acea ceremonie tristă, lângă Părintele Neagu și Diaconul Ștefan o mulțime pestriță, printre ei ziariști, prieteni, cetățeni ai cartierului, îl conduceau pe ultimul drum, spre cimitirul „Sfântul Gheorghe” de pe Șoseaua Brăilei, pe unul din fii săi care se „ întoarce pentru totdeauna în legendă”.
Lipsa condeiului poetului din „Mihai Viteazu” a început să se simtă din cea în ce mai tare în redacția „Acțiunea Buzăului”.
Ion Caramitru încearcă să reînvie imaginea lui Panait Nicolae. Împins de indignarea, nepăsarea și uitarea parcă prea rapidă a oamenilor din jur, acesta scrie la 4 ani de la trecerea în eternitate a poetului reportajul „Printre cruci și morminte” :
„…Prin orașul lui, casele stăteau pe stradă cum stau buruienile prin curți necăjite sau cenușii, cu fruntea strâmbă, cu picioarele oloage. Altă dată pălăvrăgeau, altă dată azvârleau cu lumini pe drumuri nerușinate și gălăgioase. Acum tac. Nicio frunză, niciun înger…castanii căscau somnoroși, cerul plouă cu fum, cerul plânge. Mi-e milă de toți cei ce plâng și nu mai nedreptățiți plâng…
Uite, lângă vitrina asta m-am întâlnit acum 4 ani cu Panait Nicolae. Îți mai aduci aminte platanul din colțul acestui bulevard ce-am vorbit noi atunci? Tu han încărcat de mizerii și de vorbe amare, mai păstrezi casa aceea roasă de carii, unde prima dată condeierul Panait Nicolae a tușit cu toamna și s-a făcut negru? N-ai uitat obrajii lui de culoarea pământului, care se lipeau uneori de scoarța copacilor și-i sărută plângând trotuarele?
Locul poeziei mi se pare, spunea el, este așezat la intersecția omului cu Dumnezeu de aceea îl surprind foarte puțini și numai uneori. Deschideți ușa de la față încet și veniți aici, la biroul din fund. Să fie toți, și Alcom Tudor, și Alexandru Lungu și Gup. Uite formatul „ Zarathustrei” stă alături, în mapa aceea verde prin care umblă singurătatea. Caietul acela de deasupra mai păstrează manuscrise, sub cărțile din dreapta se regăsesc primele corecturi.
N-ai auzit cum bate cineva la ușă? E Panait cu toată mahalaua lui de paragină și mocirlă săpată pe față ca într-un linoleum? Ascultați-l cu recită. El știe că o să-și încheie socotelile cu noi, c-o să ne lase în pace cu toate alergăturile prin praful tipografiilor și al redacțiilor…”
Viața lui scurtă și-a lăsat amprenta în sufletul multor oameni. A trăit intens, a vibrat precum corzile unei viori în mâna cântărețului, încercând imposibilul: schimbarea răului social în dreptate și libertate pentru cei săraci și obidiți ai sorții.
A plecat de tânăr, departe, printre aștrii, în lumina stelelor urcătoare, dar flacăra cugetului, descifrarea tainelor vieții și ale morții și mai ales talentul și iubirea sa pentru artele frumosului s-au transmis mai departe membrilor familiei.
Cine știe poate că peste ceva timp vom mai auzi de un Panait care a schimbat prin creația sa lumea literelor și de ce nu lumea în care trăim?
Fotografie de copertă: Adevarul.ro
