FOTO+VIDEO| Dealurile Istriței – O zi de relaxare

Fiindcă încercăm să ieșim măcar o dată pe săptămână din casă în natură, ne-a ajutat Dumnezeu și de data asta să-i tragem de o plimbare frumoasă.

Nu știu cum se nimerește că de fiecare dată când planificăm să plecăm pe undeva mai departe, vine câte o problemă din spate și ne dă toate planurile peste cap. Dintr-o zi de sâmbătă complet liberă, ne-au mai rămas doar câteva ore disponibile și aveam două variante: ori rămânem arestați la domiciliu, ori plecăm pe undeva mai aproape. Bineînțeles că am ales a doua variantă, iar destinația s-a fixat direct.

Și uite așa, într-o zi superbă de iarnă, destul de caldă, cu soare și cer senin, am ales să vizităm Chilia lui Ambrozie, Releul și peisajele de pe Dealurile Istriței. Dacă treceți spre Buzău, de la Ploiești, sau invers, se văd antenele alea pe un vârf de deal.

Sunt mai multe variante de a ajunge la destinație, dar am ales ca punct final de parcurs cu mașina localitatea Vispești. Dacă ajungeți acolo, sunt câteva indicatoare, sau localnicii care vă pot indruma foarte ușor. Noi ne-am lăsat automobilul în marginea satului și am luat-o pe jos, incetișor, ca doi exploratori, aberând nestingheriți.

Cum mergeam așa, bătrânește, colegul îmi atrage atenția și se aruncă cu ochiul direct în obiectivul aparatului foto. În fața noastră era o caprioară superbă care se uita mirată la noi. Parcă ne-a lăsat să o fotografiem și apoi s-a pierdut prin desișurile din zonă. Totul era minunat, simțeam nevoia să mai văd un animal sălbatic. În ultimele ieșiri nu mai dădusem decât de câteva păsări și cam atât. Ziceai că au dispărut animalele din pădure, mai ales că am fost în zone destul de îndepărtate de civilizație.

Și dacă tot vorbim de „civilizație”, nici nu se putea să nu întâlnim noi gunoaie. Nu vă pun fotografii că vă stric filmul, dar credeți-mă că erau mormane dealea urâte, cum fac oamenii la marginea satului. Bineînțeles, cred că au sughițat făptașii că le-am urat câteva vorbe „de dulce” și am plecat mai departe. Noi nu putem schimba cu nimic mentalitatea unor persoane care nu au evoluat deloc, sau mai grav au involuat.

Am mai făcut o fotografie, am mai filmat puțin, am mai dat de două caprioare care era să ne sară in cap din tufe și am ajuns la Chilia lui Ambrozie. Aici am fost întâmpinați de un bătrăn cu oile și de câteva văcuțe. Zeck(tovarășul meu) și-a scos instrumentele lui de suflat(fluier, tilincă, etc) și a început „nebunia”; eu am preferat să socializez, dar nu cu bătrânelul ci cu vacile. Poate nu citește această postare nici un psihiatru să mă ia la Săpoca, dar și animalele discută cu tine, dacă știi să le vorbești.(glumesc)

Terminăm cu gluma și ne bușește iar realitatea asta de rahat, unde omul strică tot. La baza Chiliei lui Ambrozie o icoană aruncată și spartă, urc pe scări incepe prăpădul: toți pereții plini de scrijelituri, desene, măzgălituri și toate panaramele. Cred că cei care au trecut înaintea noastră pe acolo simțeau o mare nevoie să ne transmită că „Ana+Ion= Love”, iar cu sentimentele astea nu te joci. Știu că sunt rău acum dar nu mai bine vă duceți la dracu voi aștia prajiți, care simțiți nevoia să distrugeți monumente, copaci și alte chestii de prin natură și aș mai zice, dar citesc și copiii probabil ce scriu eu aici…

Era cred că 16.30 ceasul și se lăsa seara peste noi, dar mai voiam să ajungem și la Releul de pe Vf. Istrița înaintea de lăsarea întunericului. Aveam lanterne și n-ar fi fost mare problemă, dar mie îmi place să ma urc pe antena cea veche de fiecare dată când ajung acolo. Dacă altitudinea maximă atinsă este de 749 m, vreau să fiu puțin mai sus, asta simte exploratorul din mine.

Am ajuns destul de bine la antenuțele despre care vorbeam mai sus, cele care se văd de pe DN1B și nu era beznă. Din fericire am atins și puțină zăpadă, m-am cocoțat și în vărf, era să mă zboare și vântul că sufla destul de tare, iar aici punem stop, urmează ceva notabil.

Nu am mai văzut un așa apus minunat cred că niciodată, nici la Marea Neagră în concediu nu este așa ceva. Din vârful acela de schela metalică totul era deosebit: soarele avea o culoare superbă, razele atingeau dealurile într-un fel de nedescris. Cuvintele mele sunt prea mici pentru a detalia imaginea, cred ca doar fotografiile atașate o pot face cât de cât.

Am plecat spre casă puțin obosiți dar cu o nouă experiență. Cred că există un Dumnezeu al exploratorilor, al celor care vor doar să se bucure de creația Lui și să o împartă cu cei din jur, nimic altceva. La fiecare ieșire am avut parte de câte o experiență notabilă, oricum cred că nici o ieșire în aer liber nu este monotonă.
Eu aș mai avea multe de zis, dar las imaginile să vorbească și vă doresc vizionare plăcută!