Acesta a fost primul articol scris de Panait Nicolae la vârsta de 16 ani pentru „Acțiunea Buzăului”. Nu știu dacă să râd sau să plâng! Poetul Panait Nicolae ar fi trebuit să fie al doilea Eminescu al Buzăului, dar cineva a avut grijă ca acest lucru să nu se întâmple. Cei de azi l-au dat uitării, dar noi, nu-l vom lăsa în negura solitudinii, ci-l vom evoca pe cel ce cu demnitate s-a numit poet, dramaturg, scriitor, pamfletar și jurnalist.
LOCURI PITOREȘTI – MÂINE
Am pășit într-o frumoasă zi de toamnă pe Aleea Castanilor spre Vilă. Drumul singuratic acoperit de frunzișul cromatic aduce miresme de toamnă bolnavă, împestrițată de fetiza mușchiului crescut în voie pe zidurile învechite ale Vilei. Și-n singurătatea sărutului său însângerat pe vegetația sălbatică a vastului parc. Doi câini mari îmi taie calea. Am impresia unei ferme primitive cu noțiuni de pustiu sudic.
Vila impunătoare cu zidurile umezite și roase de vremuri, acoperită în întregime de plante agățătoare de parcă un edificiu solitar ar domina timpul. Ascult ecoul unor lovituri de becațină izbind în crengile castanilor desfunziți. Drumul trece printr-o pajiște îngălbenită ca o eșarfă cu ondulări ademenitoare și se pierde pe sub coroana arbuștilor vânjoși.
ALEEA CASTANILOR
Pe Aleea Castanilor desfunziți caut să-mi imaginez trecutul acestei alei. Câți oamenii înalți, învățați și politici n-au pășit ca și mine pe acest drum singuratic, acoperit de podoaba copacilor altădată încoronați de verdeață, azi de tristeți.
Pornind spre heleșteul, pe care nu știu cum îl voi găsi. Aleea Castanilor e parcă unicul drum spre veșnicie. Atât e de măreață, încât drumul pare că devine autonom. Totuși, imaginea de fundal devine uscată. Cerul care străbate heșeșteul devine cenușiu-roșu de valurile line ale apei măcinate de umezeală.
Un cârd de gâște se întoarce în zbor, deasupra castanilor, apoi ușor, acorează în raza minusculă a heleșteului. Altă dată, această alee era mărginită de straturi îngrijite cu flori exotice și indigene. Drumul curat, castanii curățați de mlădițe care, ar fi putut dăuna bunei plantații. Acum, pare atât de părăsită. Arbori ca un peisaj de cordul sălbatic străjuiesc asupra cerului de un noiembrie crepuscular. Pe straturi dese de mușchi verzui, vezi insecte invizibile ce formeză procesiuni de tip funerar al amurgului, spre amuzarea vântă de înserare.
Aleea Castanilor parea așa cum spune undeva poetul: „Își plânge cărarea absentă din noi/Și-s singuri castanii și-și galbeni și-și goi.” Iar aleea singuratică aleargă trandafirie printre arborii ruginii spre heleșteul de smarald, care se leagănă domol între maluri cenușii.
HELEȘTEUL
Pe maluri câteva sălcii plângătoare îi sărută umbra adânc, lângă cristalul apei. Un miros pătrunzător plutește ca o prevestire. Plopii măreți se scutură pe paginile timpului, atât de tăcut pe malul apei cenușii, ca o depărtare de toamnă. Toate amintirile prinse se desprind de pe fusul fermecat al gândului. Pete de soare ca lalele albe plutesc pe valurile cristaline în ondulări firave. Chiar dacă ar evoca scriitorii francezi, nici măcar aceștia nu pot reda în totalitate imaginea heleșteului.
Coroana bogată a sălciilor mlădii, sărută undele verzi ale baziunului sălbaticit, iar heleșteul încercat prin purtarea unei astfel de emoții, de imaginație, se clatină, așa cum smaraldul nepătat al apei, între maluri acoperit, de brazi. Pare un tabloul pe care cuvintele nu ar putea să le zugrăvească, mai pur, mai sugestiv.
Pe heleșteul acesta au plutit cândva lepedele de hermină. Ca o agonie de melodii vrăjite natura a murit extatică, sumbră, mută. Astăzi totul e mort! Natura doarme! Natura îl trăiește primii ani de primitivitate. Ca un mărgaritar căzut în profunzimea mărilor. Natura se reface! Cum se reface un edificiu? Cum se năruie un edificiu?
CASTELUL
Ieri, în toată măreția lui, se năruie azi, ca un mal abrubt, ca un purcărete rupt, mucegăit. Din înălțimea lui olimpică, a îngenuchiat ca pentru litania veacurilor, în pajiștea arsă de intemperi. Lianele agățătoare îl înfășoară azi cu un scrâșnet, ca niște lanțuri medievale din care cu greu ar putea scăpa.
Acoperișul de aramă ruginit nu mai sclipește ca altă dată, reflexul amurgului la vitraliile de sus. Un cârd de nori croncănește pustiu peste întinderile tăcute ale parcului. Și din promenada umbrelor de înserare, se destramă încentul cu încetul vedenia aspectelor de altădată. Un castan falnic, dominând depărtările cu înfățișarea lui de cetățuie antică. Secularul ruginei strânse pe fierăria veche a intrării e într-adevăr un „carmen” însă un „carmen” premergător, un „carmen” evocatori de timpuri alegorice. Pe piatra cariată, ce și pe arborii ce-l înconjoară, mușchiul crește des, ca o pătură de verdeață funebră. E un domeniu al veșniciei acest castel devenit cu vremea legendar. Și zidul care nu poate rezista vremii, se macină, se năruie, ca o spumă de vis, ca o amintire în care n-ai închega nimic real. Ci numai nălucire și abstract.
LOCURI PITOREȘTI
Zidul care împrejmuie parcul, e atât de vechi ca și castelul. Tencuiala cade bulgăr de bulgăr de pe piatra masivă și colțuroasă. Un trunchi de nuc uscat, își profilează conturul trunchiat în apa heleșteului.
Un plop retrezat, căzut ca o troiță cu brațele spre cer, veghează pe malul lacului, murmurul apei și orăcăitul broaștelor, care concertează prin stuhul des, crescut în libertate, la suprafață. Dacă aș fi pictor mi-aș instala șevaletul în mijlocul acestei vegetații și dacă talentul nu mi-ar lipsi aș prinde în penelul meu una dintre cele mai măiestre opere. Dar cuvintele sunt prea aride ca să pot reda măcar o parte din acea frumusețe, prin imagini, oricât de sugestive ar fi, ele întâlnesc o cruce de piatră, în care, o mână, a încrustat de mult cu literele chirilice în bazaltul brațelor înnegrite, inscripția funerară a unei făpturi omenești. Nu se poate descifra nimic. Timpul care nu iartă, a șters totul.
Tabloul devine din ce în ce mai cenușiu. Prin fumul serii, care năvălește ca o boare de vânt, frunzele nucilor foșnesc domol, ca niște harfe eolice.
MÂINE…
Ce vor deveni în viitor aceste locuri? Poate grădina publică unde vor avea loc promenadele nocturne ale îndrăgostiților. Poate un ștrand modern, asortat cu tot confortul și amenajări civilizate. Cineva va deschide un restaurant sau pur și simplu o cârciumă unde vor chefui nestânjeniți toți bețivii.
Și nu se mai poate ca primăria să mute aici dependințele salubrității. Totul e la o margine de oraș.
Atunci „ADIO, alee întomnată de castan. ADIO, migdalilor cu parfum arhaic de neo-orientalism. ADIO, și ție heleșteu, cu undele de smarald sărutate de amurgurile toamnei, ale căror flori însângerate cad ca niște frunze de bronz pe valurile verzui. ADIO, sălcii plângătoare ce vă compătimiți soarta.” Nu va rămâne printre voi decât umbra uriașă a lui Alex. Marghiloman, care vă proteguie pentru totdeauna.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Au rămas în urmă splendorile unor frumuseți apuse și scrâșnetul crengilor de castani se luptă parcă cu vremea pentru a învinge sau a muri.
„ Și-și plânge cărarea, absența din noi, / Și-s singurii castanii, și-s galbeni și-s goi.”
Articolul scris de Panait Nicolae reprezentă o dovadă vie că a fost „stăpân” peste parcul și biblioteca lui Marghiloman. Îi cunoaște fiecare colțișor și nimic nu pare să-i fi scăpat în descrierea pe care a făcut-o….nici măcar viitorul. Astăzi, deși, Vila Albatros este renovată, totuși MÂINE ne dă câteva bătăi de cap.