Unul dintre cei mai renumiți și talentați lăutari ai României, Ionel Tudorache, s-a născut la data de 17 iunie 1953, în cartierul sârbesc din Buzău. Fiind fiul violonistului Aurel Tudorache, la vârsta de 5 ani s-a apucat de cântat la instrumentul tatălui său. Doi ani mai târziu, a început să înveţe şi tainele acordeonului şi de atunci i s-a deschis în faţă o întreagă lume. Primul cântec la acordeon a fost “Marea de Smarald”, pe care l-a învățat de la unchiul său. La început a abordat muzica ușoară, valsuri, iar de muzica lăutărească s-a apucat abia la 15 ani.
De la un unchi am învăţat. Ce mi-a rămas, cea mai mare bucurie, de a cânta. Asta cred că o să fac până plec şi eu de aici
Ionel Tudorache
„Fărâmiță” cum îl alintă prietenii, a beneficiat de un har și o înclinare către acordeon din fragedă copilărie. Cântă cu același acordeon Hohner, de când s-a apucat de muzică. A frecventat cercurile celor mai buni muzicieni cum ar fi Romica Puceanu, pe care a acompaniat-o 5 ani, pentru a produce un excelent album de muzică originală, compoziție proprie atât versurile cât și muzica.
Ionel Tudorache rămâne un veritabil lăutar de modă veche, apreciat chiar de Nicolae Ceaușescu. Melodia după care a fost denumit albumul “La Chilia-n Port” (cea mai frumoasă variantă interpretativă a unuia din marile cântece populare lăutărești) a fost folosită și în ecranizarea filmului Cel mai iubit dintre pământeni în regia lui Șerban Marinescu.
“Eu am crescut şi locuiesc şi acum în casa bătrânească din cartierul sârbesc din Buzău. Sârbesc, adică d-ăştia, zarzavagii, care se ocupă cu grădinăritul, bulgari. Acum nu se mai ocupă prea mulţi, că regimul trecut le-a dărâmat casele, grădinile, şi i-a mutat la blocuri, nici eu nu mai stăteam mult, au ajuns cu demolările la 60 de metri de casa noastră. Unii şi-au luat pământ la marginea oraşului şi au continuat să facă grădinărit. Tata cânta la ei la nunţi, erau cam ca la noi tradiţiile, cânta când făceau femeile sarmale, la un fel de brad de-al lor, duminica la joc, învăţase câteva cuvinte de-ale lor, bulgărodeli d-astea, şi le cânta să le placă. Cu copiii lor am crescut, ne înţelegeam foarte bine, jucam fotbal, oină, capra, nouă cărămizi. Aşezai nouă cărămizi una peste alta, unii aruncau cu mingea să doboare cărămizile, ăilalţi stăteau la pândă să prindă mingea să dea după ei. După aia, pe la şapte, opt ani, ieşeam cu acordeonu’ pe o piatră în faţa porţii, se strângeau toţi copiii de vârsta mea pe mine, cântam şi eu ce ştiam. Cu vocea mai puţin, că aveam vocea foarte subţire, ziceai că-s fată, şi nu-mi plăcea, da’ ăştilalţi, grămadă pe mine, nu mai plecau. Eram cam singurul copil din cartier care ştia să cânte la un instrument. Pe la opt, nouă ani, mergeam cu bunicu’ din Mihăileşti, de unde e tata, la nunţi, la botezuri, la baluri. El cu ţambalu’, eu cu acordeonu’, şi acolo am văzut cât de diferită e lumea de la ţară şi aia de la oraş, unde oamenii erau mai cizelaţi, înţelegeau altfel muzica. Ăştia, doar cu hore, brâu, sârbe, mai ţipau la tine. Îţi mai trânteau o înjurătură…”, a declarat Ionel Tudorache, pentru revista formula AS.
Surse – Observator News (click pentru interviu), formula AS, Wikipedia.
Sursa foto – Captura de ecran (Observator News)