Prin anii 1946 – 1948, oamenii săraci ai cartierului, au primit din partea Primăriei Buzău, mici loturi de pământ, unde cultivau porumb sau cartofi pentru iarnă.

Locul unde mulți dintre locuitorii din „Mihai Viteazu” au devenit proprietari, s-a numit Balta de la Verguleasa. Aici, erau locuri bune cu iarnă din belșug, de aceea, noaptea cei mai „înstăriți”, își aducea caii la păscut.

„Într-o noapte caldă de toamnă, atunci când porumbul dăduse ștuleții, au năvălit prin porumbiște o ceată de porci mistreți. Zgomotul făcut de animale i-a pus în gardă pe câțiva oameni din apropiere, care au chemat „întăriri”, aceștia din urmăm venind cu puști. Toți au început să alerge după porci. ”

„Auzeam uneori pocnetul armelor, trăiam bucuria prăzii făcute pentru că a doua zi mâncam și eu câte o fleicuță de carne de porc.”

Amintirile copiilor de atunci.

Totuși, o mențiune ceva mai amplă și care m-a pus cumva în situația de a stat față în față cu un porc mistreț a fost aceasta:

„ Într-o seară, fiind treaz, priveam depărtările. Ceva din mine parcă tânjea încordat fiind la maxim, ca porcii să invadeze porumbul și să se răsfețe rupând ștuleții plini cu lapte. Și cât ai zice pește, „dorința” mi-a fost îndeplinită. Nu știu când au ajuns. Nu știu cum au făcut, dar erau deja acolo. I-am auzit cum ronțăiau cu zgomotul lor specific ștuleții. Am stat puțin să ascult, dar în afară de înfruptarea animalelor nu se mai auzea nimic. Probabil că oamenii adormiseră. Puștile amuțiseră, zgomotul sau foșnetul păpușoiului se liniști, totul părea în jur o așteptare care mă înfricoșă.

În fața mea, dintr-o dată, a apărut un cârd de porci mistreți, la numai un metru de mine. Răsuflarea mi-a fost tăiată. Picioarele mi se înmuiaseră. Doi porci au fugit spre mine. Nu am reacționat cu nimic. Îmi era mult prea frică, totuși când mi-am mai venit puțin în fire și am dorit să fac ceva, unul dintre animale se afla chiar lângă mine. Atunci și acea fărâmă de curaj mi-a dispărut.

Am simțit că lângă mine, probabil speriați, doi porci sălbatici, au guițat puternic și au fugit prin porumbiște. Am rămas încremenit. Nu mai puteam să zic nimic. Îmi aduc aminte că lângă mine a venit un om din sat, văzând că sunt în stare de șoc, bărbatul a încercat să mă liniștească. Inima mi-a venit la loc cu toate acestea încă tremuram. Gustul de vânat mi-a dispărut pentru totdeauna.

Nu-mi mai aduc aminte ce s-a mai întâmplat în acea seară. Știu doar că m-am trezit spre ziuă, când printre porumbiște, a apărut soarele. Seara aceea a fost pentru mine un examen unic. Mă lecuisem de vânătoare.”

EMAG

By Panait Elena

Zâmbeste! Viața e frumoasă!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *