Nu știu câți dintre noi mai sunt atrași de mitologia autohtonă. La o primă vedere poate că nu pare interesantă și poate că e mai frumoasă cea din altă parte a lumii, dar nu cred că ați avea ce pierde dacă îi mai acordați o șansă și o studiați cu puțin mai multă atenție.

Și pentru că „tot românul e poet”, iar cele mai frumoase basme s-au născut la gura vetrei, fiind mai apoi transmise prin viu grai, toate au la bază un gram de adevăr și/sau un mit.

Așa se face că, primele zile din luna februarie, în tradiția populară, îi sunt „închinate” ursului. Se crede că acest animal schimbă anotimpurile prin ritmul hibernării sale, împărțind astfel anul în două jumătăți. Pe Moș Martin îl mai găsim serbat și în luna august, dar despre acest lucru, o să vă povestesc altă dată. Oamenii de la sat, consideră zilele de 1-3 Făurar, zile festive și au interdicţia de a-i pronunţa cuvântul „urs”, tocmai pentru a nu invoca animalul. Îi zic „Moş Martin”, integrându-l astfel în rândul moşilor de neam, al strămoşilor totemici.

„Ursu’ ce îmblă pe la noi îi zâceau Moşu’ Martinu’ şi Urieşu’… că vezi… fără păr îi ca uomu… fuge după tine pe picioare şî de pune laba îţi cântă popa; … o fost zâle când moşeam câte un băiat… de iera aşe zdravăn îi dădeam poreclă Ursu.”

Mărturisea Marcel Lapteș pentru jurnalul.ro

De ce să „botezi” un băiat cu numele „Ursu”? În crezul oamenilor de la țară, rămăsese întipărită ideea că un copil bolnăvicios ce primea numele unui animal puternic (Urs sau Lup) va lua din atuurile acestor animale(putere, rezistenţă, inteligenţă, agilitate), realizându-se astfel un transfer magic dinspre animalul totem înspre prunc. Pare ceva desprins din cărțile sau filmele cu apași, dar în unele locuri de la noi încă se mai păstrează această tradiție.

Despre urs se mai spune că alungă duhurile rele şi bolile, că este singurul care poate interveni pe lângă ursitoare spre a schimba în bine destinul nou-născutului, că ajută sufletul morţilor să nu rătăcească drumul.

Ursul de la personaj de legendă la tradiție

În legendele populare apare adesea Ursul-morar, iar în „jocul ursului de paie” este invocat Ursul-secerător, toate acestea făcând posibilă o analogie între hibernarea animalului şi „somnul” bobului de grâu pe timpul iernii.

În nopţile de priveghi şi în nopţile de trecere dintre ani, bărbaţii se costumează în urs, urmând un ritual păgân, venit din vremurile în care se credea că spiritul animalelor sacre veghează asupra oamenilor precum îngerii păzitori. Relicte ale unei lumi simbolice de mult apuse, măştile de urs sunt singurele care nu au nici un fel de accesoriu.

Toată lumea deschidea uşa ursului, comunitatea întreagă îl aşteaptă. Iar ursul vindecă durerile de spate, alunga răul şi vrăjile, aducea noroc şi veselie. Pentru geto-daci, ursul era sacru, însuşi numele lui Zalmoxis fiind o derivare din denumirea blănii lui Moș Martin.

Ursul – Un bun meteorolog

În zilele de 1-3 februarie, când se cinstesc, Martinii de Iarnă ursul are – pe lângă rolul de tămăduitor, aducător de noroc, belşug şi fertilitate – şi pe cel de prezicător al vremii.

„Dacă-şi strică ursul bârlogul… cu toate că afară e frig, primăvara este aproape; dacă el iese afară însă intră din nou în bârlog, cu toate că afară este frumos, va fi încă iarnă. Ursul, în această zi iese din peştera sa afară şi joacă jur-împrejur şi, dacă este soare şi-şi vede umbra, atunci se bagă în bârlog şi nu iese, ci mai doarme încă şase săptămâni, căci chiar atât mai ţine iarna; iar dacă nu-şi vede umbra, atunci rămâne afară şi iarna se întrerupe”.

S.Fl. Marian

EMAG

By Panait Elena

Zâmbeste! Viața e frumoasă!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *