Un altfel de interviu cu scriitoarea Elena Panait

Plimbându-mă pe străzile Buzăului, orașul ce a ajuns pe buzele tuturor din varii motive, un zvon m-a făcut să mă opresc puțin din munca cotidiană pe care o face un jurnalist. Și acum cred că vă veți întreba: Bun, dar ce te-a făcut să te oprești? Ei, bine, la urechile mele au ajuns următoarele vorbe: „Scriitoarea Elena Panait a fost numită regina romilor din Mihai Viteazu.”

Oare unde am mai auzit eu asta? În cartierul nostru, de la periferia orașului, abandonat de orice edil, fiind mereu ultimul băgat în seamă, ultimul asfaltat și ultimul în toate….a dat de-a lungul vremurilor mai mulți poeți, dramaturgi, jurnaliști și tot felul de artiști, pe care lumea azi i-a uitat, iar fostul cartier al Spânzuraților, nu s-a oprit aici. Și acum are valori mai mult sau mai puțin cunoscute și e de datoria noastră ca jurnaliști să-i facem cunoscuți măcar în orașul natal, dacă nu vom putea în întreaga țară.

Panait Nicolae a fost supranumit „Prințul romilor din Mihai Viteazu” de acest poet, ce putea ajunge al doilea Eminescu al României, lumea nu prea mai vorbește azi. Doar o placă memorială și o filială a unei biblioteci ce stă să cadă aduc aminte de cel ce a fost poet, dramaturg și jurnalist. Nicolae a învățat singur limbile: franceză, germană și engleză. Era un aprig luptător al dreptății, trăgând mereu la răspundere pe politicienii vremii. A murit la doar 24 de ani. O boală de plămâni l-a răpit dintre cei dragi și l-a încuiat pe veci într-un mormânt mic. Ultimul lui vis nu s-a mai realizat. Își dorea să termine poemul morții…Deși a avut o viață controversată nici după ce a adormit nu a fost lăsat în pace. Mama lui i-a luat mâna la reînmormântarea de 7 ani și a dorit să o păstreze în casa familiei ca pe un trofeu. Dacă mai e sau nu mâna în casa natală nu am de unde să știu acest lucru…

Totuși la o generație distanță, în aceeași familie s-a născut și Elena Panait, care de asemenea a primit darul de a scrie, doar că specialitatea ei sunt romanele polițiste și mai puțin poeziile.

Probabil din acest motiv am tresărit, iar mintea a început să-mi caute prin sertare: „Unde am mai auzit eu așa ceva?” „Așchia nu sare departe de trunchi.” Ei, bine, nici Elena nu s-a dezis de la această regulă, doar că a urcat o dreaptă mai sus decât strămoșul său, fiind supranumită: „Regina romilor din Mihai Viteazu”. M-am dus să o caut. Și să aflu mai multe despre această poreclă.

R: Hristos a Înviat! Elena, ce faci? Cum ești?

E: Adevărat a Înviat! Până în prezent sunt bine, muncesc la o nouă carte și între timp încerc să mă bucură de natură, de oameni și de tot ceea ce-mi oferă ziua de azi.

R: Mă bucur să aud asta! Știu că îți place să fii o fire directă…așa că nu voi mai trage de timp… De unde ți se trage porecla de „Regina romilor”? Are vreo legătură cu Panait Nicolae?

E (râde): Okay! Nu mă așteptam la o astfel de întrebare, dar îți voi explica cum s-a întâmplat. De ceva timp simt nevoia să scriu o carte despre cultura și tradițiile romilor din cartierul nostru, așa că am început să mă documentez din ce în ce mai mult despre ei și chiar să interacționăm. Cărți despre cultura și tradițiile romilor sunt sigură că s-au mai scris, doar că eu nu-mi doresc să crez ceva standard, ci să-i fac pe cei ce vor deschide cartea să n-o mai lase până la final, rămânând totodată în minte cu informațiile pe care le vor descoperi și, dacă va fi cu putință să-și schimbe acea mentalitate cum că: „Ei doar fură!”, „Ei ne fac de râs!”, „Din cauza lor s-a întâmplat….” Cum tot ce găsești despre cultura romilor sunt informații vagi, seci, câteodată trecute prin filtrul imaginar al autorului și ajung să fie distorsionate, m-am hotărât să merg direct la țintă. Așa se face că am ajuns să petrec timp cu ei. Am fost invitată la petrecerile lor, dar și la parastasele pe care le-au ținut… Și la unul dintre evenimente, asta după ce ne-am întâlnit întâmplător pe stradă și ei erau în mijlocul petrecerii, după ce mi-au pus un pahar de cristal în mână și mi-au turnat în el vin roșu, una dintre doamnele trecute de prima tinerețe, șefa casei, a exclamat cu puternic: „Asta este regina noastră!” Și cum petrecerea a fost în curte, poarta a fost între-deschisă, muzica dată puțin mai încet, trecătorii au auzit această afirmație, iar mai pe urmă m-au și văzut. Probabil de aici a plecat acest zvon și să știi că mă simt mândră să fiu numită așa.
Nu știu dacă e mâna sorții sau dacă ei știau de Panait Nicolae, cel supranumit „Prințul romilor din Mihai Viteazu”, cert e că…am început să-i calc pe urme și în acest mediu etnic.

R: Când ai descoperit că ai talent la scris?

E: Probabil că m-am născut cu acest talant[ Face referire la pilda talanților], doar că nu mi-am dat seama de el. În clasa a IV-a de exemplu îmi plăceau cifrele și detestam ora de limbă și literatură română, cu toate că începusem să facem piese de teatru după „Poveștile fraților Grimm”, iar eu jucam rolul povestitorului și câteodată facem și pe regizorul. Nu-mi plăcea să-mi citesc cărțile de pe listă, iar mama mereu mă forța să fac asta, așa că adesea mă certam cu ea. Oricum în anul următor nu ne întreba nimeni despre acele povești/cărți. Totul avea să se schimbe în clasa a V-a când, la ora de limbă și literatură română, în urma unui exercițiul, doamna profesor Vlăgea Ramona m-a rugat să-mi citesc compunerea. Exercițiul îți cerea să continui un fragment. M-am ridicat în picioare, am luat caietul A4 în mâini….tremuram toată. Până și vocea îmi era ușor schimbată, mi-am dres glasul și am început să citesc. „ Să continui ceea ce a-i început în clasă. Sunt tare nerăbdătoare să aud cum se va termina povestea căreia i-a dat glas.” Acestea au fost vorbele dânsei, pe care mi le amintesc și acum, doar că pe atunci nu credeam nimic din ce mi se spunea. A doua zi, evident la ora de română cum îi ziceam noi, am dat-o de gard pentru că, am terminat sec acea compunere, chiar și așa mi s-a spus că am talent, iar notele mele au început să crească la acest obiect în timp ce la matematică au scăzut.
În liceu, cred că undeva prin clasa a X-a doamna de română Nedelcu Janina, le-a mărturisit colegelor mele de proiect (era primul an în care se introdusese „Săptămâna Altfel”) că dacă au nevoie de idei să mă întrebe pe mine, pentru că „Elena e omul cu ideile”. Tot în acea perioadă am scris și prima piesă de teatru, pe care am jucat-o în liceu alături de colegele mele, iar aici îmi aduc aminte că m-am certat cu doamna dirigintă, Dragu Carmen, pentru că o elevă din juriu ar fi spus că piesa mea de teatru e copiată, ceea ce m-a enervat groaznic. Și cum nu am putut să mă abțin…am provocat un mic scandal în clasă, exprimându-mi nemulțumirea într-un mod coleric. Nu puteam să las pe cineva să-mi calce în picioare munca, cel puțin asta am simțit în acel moment.
Prima carte „Legăturile ce nu pot fi rupte”, am publicat-o la un an după terminarea liceului, anul următor a venit al doilea volum „Legăturile ce nu pot fi rupte vol 2: Aurul francezilor”, iar 2020 a apărut primul volum din „Poveștile Dl.Green” din 2020 și până în 2023 au tot apărut cărți cu și despre Green. N-a fost an fără o carte a Dl. Green.

R: Dintre toate cărțile pe care le-ai scris, care este cartea ta de suflet?

E: Întreaga serie a detectivului-mafiot (Dl. Green). Am început să lucrez la primul volum spre finalul anului 2018, totuși nu știam ce nume să-i dau personajului principal. Aș fi dorit să-i dau un nume românesc, dar oricât i-am căutat unul nu i-am putut găsi. Apoi, atrasă de cultura japoneză, am căutat să-i dau un nume din acea parte a lumii, dar surpriză nici de aici nu a ieșit ceva bun, ci doar faptul că a fost lider yakuza. În ianuarie 2019 am plecat în Israel și aici am avut-o colegă pe doamna Tronaru.

R: Ne poți spune dacă ai avut experiențe frumoase în lumea scrisului?

E: Da! Am întâlnit oameni minunați, am legat prietenii datorită faptului că sunt autor, un tânăr student coreean mi-a spus că își dorește să devină scriitor datorită mie, iar o fata era să leșine în fața mea atunci când a aflat că eu sunt autoarea Dl. Green.

R: Am fost lângă tine când ai început proiectul „Mr. Green To Fukui” și am rămas alături de tine până la final. Aș dori să aflu dacă până la urmă ai fost invitată în Japonia așa cum ți s-a tot spus sau dacă Ambasada Japoniei în România te-a chemat la vreo întâlnire?

E: Nu și nu! Deși instituția mai sus menționată nu cred că a fost străină de cartea mea, mai ales că din proiect au făcut parte doi diplomați niponi. Când am întrebat persoana care a început acest proiect mi s-a răspuns: „ambasada nu acordă sprijin proiectelor care contravin guvernului”. Stai așa! Sunt n cărți care vorbesc despre yakuza sau care amintesc de membrii ex-yakuza, inclusiv Murakami o face și știu ce spun, pentru că am citit foarte multe cărți ale autorilor niponi, și cu toate aceste cărțile lor au fost publicate și acceptate, ba chiar li s-a făcut reclamă…De menționat că Ambasada noastră a susținut proiectul, instituția fiind catalogată de aceeași persoană ca una permisivă, ce acordă cu ușurință sprijin.

Am putem trece la următorul subiect? Chiar nu are rost să vorbim despre ce putea să fie și n-a fost.

R: Ciudat…. Încă o întrebare și promit să trecem mai departe … am văzut că pentru ai lor Ambasada s-a deplasat până la Iași, s-au întâlnit cu ei …

E: Nu doresc să comentez acest aspect! Le doresc tot binele din lume!

R: Despre ce îți place să scrii?

E: Combin întâmplările din viața reală cu ficțiunea. Nu-mi place să mă folosesc doar de imaginație pentru a scrie. Știu că pot scrie despre orice. Și din țânțar pot face armăsar. Concluzionând pot scrie oricând despre orice, chiar dacă nu am vizitat niciodată acel loc (martoră îmi e cartea „DL. GREEN: O UMBRĂ A TRECUTULUI”) și voi, evident.

R: Știu că va părea ciudat, dar având în vedere că din când în când mai faci pamflete în versuri și nu numai…Ai primit vreodată vreo amenințare?

E (râde): Spre finalul proiectului cu Fukui, japonezul de la Cluj (cel ce a început acest proiect) mi-a zis că mă va lua MAE. Până acum MAE se pare că nu a fost interesată de serviciile mele (râde!) De atunci, râd în permanență când aud MAE sau când cineva îmi reamintește acest lucru.

R: Va deveni Dl. Green un fenomen global?

E: Doar timpul poate răspunde la această întrebare. Eu îmi doresc să creez cât mai multe punți între cultura noastră și cea a altor națiuni. Nu știu dacă îmi va reuși, dar…voi încerca. Iar pentru a avea mai mulți sorți de izbândă am nevoie de ajutorul persoanelor pasionate de cultură, cât și de fanii romanul polițist din Buzău și de ce nu din România…bine, cred că aș putea apela și la diaspora, pentru că, în ultimul timp foarte mulți dintre ei s-au arătat interesați în a-mi cumpăra și citi cartea.

Și acestea fiind spuse am părăsit casa în care s-a născut poetul, dramaturgul și jurnalistul Panait Nicolae, iar acum stă Elena Panait. Cu nostalgie privesc placa memorială a acelui ce trebuia să fie al doilea Eminescu și un gând nu-mi dă pace: „Pe acest perete sigur va mai fi pusă o placă…aceea a Elenei Panait.” Prin cărțile ei și prin sacrificiul pe care-l face Elena a pus Buzăul pe harta lumii și acest lucru nu-l spun eu, ci doamna avocat, critic literar, Roxana Constantinescu, iar un alt punct forte al scriitoarei e că reușește să găsească în varietatea culturală a țării despre care scrie, elemente din cultura noastră, psihologul Mihaiela Avramescu a susținut constantă această idee.