Poate că cele mai grele începuturi au fost ale anilor 1942-1943, când unele dintre familiile celor plecați pe front pentru apărarea patriei primeau de la factorul poștal știrea: „Mort la datorie, pentru Patrie.”
Multe mama și soții tinere își plângeau odraslele respectiv soții, altele așteptau, se rugau și sperau ca cei dragi plecați pe front să se întoarcă cu bine acasă.
Biserica nu a rămas nepăsătoare la durerea oamenilor, așa că, în una din zile clopotul locașului de cult a bătut „într-o limbă de câte 10-20 de ori pe zi”. Lumea începuse deja să se întrebe: „Cine a mai murit?” Veștile despre eroii căzuți la datorie se înmulțeau pe zi ce trecea.
Într-una dintre predicile sale de duminică, preotul de atunci, al cartierului a spus oamenilor: „Să fim și noi pregătiți, trebuie să facem ceva.”
Clopotul bisericii din cartier a bătut într-o altă zi ca și cum ar fi anunțat o calamitate. „Ăsta e semn rău!” Și-au spus locuitorii cartierului.
Într-o duminică după terminarea Sfintei Liturghii părintele din cartier, a ieșit în fața Sfântului Altar și a îndemnat creștinii la cinstirea eroilor cartierului și ai neamului. Ca semn de adânc respect, preotul a sugerat ridicarea în curtea bisericii o cruce de piatră, chiar în fața locașului de cult.
Până duminica următoare, clopotul a bătut într-o limbă. În acea dimineață de iunie, încă din zori se strânseseră o mulțime de femei, bărbați și mai ales copii de școală, cu buchete de flori și lumânări în mâini.
Bătrânele erau cu panere pline cu bucate pentru împărțit. Crucea de piatră era deja ridicată. În jurul ei se strânsese toată lumea. Toți așteptau începerea slujbei.
Ceremonia a pornit din biserică, avea în frunte un sobor de preoți, ce purtau simbolic un sicriu gol. În interiorul acestuia era așezată un costum de haine bărbătesc.
În curtea bisericii s-a făcut o groapă, iar sicriul a fost pus acolo și astupat cu pământ. După acest moment, a urmat slujba de înmormântare, la care toți cei îndoliați ascultau numele celor căzuți pentru apărarea patriei.
A fost o ceremonie solemnă și pioasă. Cei prezenți, o mare de oameni, se închinau, făceau plecăciune sau stăteau în genunchi.
Până și cei mai mici și-au adus contribuția lor, cântând „Presărați pe-a lor morminte! Un glas de trompetă s-a auzit, îmbinând ecourile unui cor cu acel sunet al goarnei, ce dădea un plus de solemnitate ceremoniei.
Slujba aceea i-a îmbărbătat pe cei mici. A fost o manifestare solemnă pentru eroii necunoscuți ai neamului. Cântece precum: „Trei culori cunosc pe lume”, „Pe-al nostru steag stă scris unire” și „Presărați pe-a lor morminte”, pătrundeau în sufletele ascultătorilor precum sulițele. În acea atmosferă încărcată de tristețe, recunoștință își făcuse simțită prezența.
Să ne aducem mereu aminte de eroii căzuți pe toate câmpurile de luptă pentru apărarea patriei, dar și a credinței noastre strămoșești.
Ziua EUROILOR !