Azi aș fi dorit să vă vorbesc despre Câmpia Saturn, însă atenția mi-a fost furată de câteva însemnări din caietul bunicului despre o tulburătoare amintire.
„N-am să uit niciodată luna iulie din anul 1942, când liniștea și jocurile noastre de pe Câmpia Saturn aveau să ne fie tulburate de explozia izbucnită la depozitele de armament, rămase uitate încă de pe vremea Primului Război Mondial. Din acele bordeie ascunse în subteran și care au explodat în acea zi fatidică, îngrozind locuitorii cartierului.
Toți fugeam pe străzi neștiind ce este de fapt și cum am fi putut să ne apărăm de aceste consecințele acestei nenorociri produse din senin.
11 iulie 1942 a fost un adevărat calvar, când buimaci și neștiutori alergam năuci care încotro. Doream să găsim un refugiu. Alergam disperați, privind cu neputință casele ce se prăbușeau ca și cum ar fi fost făcute din piese de domino.
Toată lumea țipa. Era un haos de nedescris. Nimeni nu înțelegea ce se întâmplă.
Timp de 3 zile am trăit un adevărat coșmar. Focul atingea cu flăcările sale bancurile pline de benzină de la rafinăria Saturn. Când capacele rezervoarelor explodau, pământul se zdruncina ca și cum un cutremur devastator s-ar fi produs. Valurile de flăcări brăzdau cerul ca niște limbi de foc, bubuirile asurzitoare, însoțite de exploziile ghiulelelor, grenadelor, cartușelor de toate calibrele, toate aceste fenomene nemaivăzute în vremurile acelea de cei ca mine.
Am stat treji timp de două nopți, temători, îngrijorați, așteptând cu inima strânsă ca această grozăvie să se termine.
Exploziile care m-au marcat și cred că în sufletul tuturor celor de atunci au lăsat aceleași amprente adânci, au fost cele ale bancurilor de la rafinăria de combustibil. Suflul era așa de puternic încât te aruncau efectiv la pământ.
După 3 zile ne-am întors acasă…bine asta dacă mai aveam unde să stăm.
Cel mai mult de suferit, am avut noi, locuitorii cartierului Mihai Viteazu. Totuși, noi, copiii am găsit un debușeu care ne-a umplut de bani. În urma exploziilor au fost distruse zeci de bordeie, toată zona aceea a cartierului s-a umplut cu apă, devenind adevărate piscine și o oază de bucurie pentru copii. Ne puteam scălda în voie în acele zile de toride ale verii.
Bucuria noastră a fost totuși alta: ne puteam întreține familia vânzând cartușe și proiectile goale. Pe acestea le căutam în bordeiele distruse de acel cataclism.
Vindeam tot ceea ce găseam la atelierele de turnătorie de lângă gară, unde apăruseră peste noapte chibiții și patroni care cumpărau aluminiu și aramă. Câteodată eram înșelați la cântar, însă bucuria noastră era că aduceam bani în casă.
Femeile au fost cele mai afectate în acea perioadă. Ele așteptau cu sufletul la gură să afle dacă-și vor mai revedea soții sau le vor face cele trebuincioase pentru viața de dincolo.
Fiind copii nu realizăm pericolul căruia ne expuneam când cotrobăiam după acele arme. S-au întâmplat și accidente. Am avut și copii morți, dar și unii ce au fost mutilați pe viață….și asta pentru o mână de bani….
Lumea a uitat azi despre coșmarul prin care am fost târâți în copilăria noastră. Ne-au rămas unora amintiri dureroase pe care nu le vom uita niciodată, noi cei care, am trăit acele perioade.”