În trecut legătura dintre cartierul „Mihai Viteazu” și restul orașului se făcea printr-o așa zisă barieră. Aceasta era ridicată cu mâna de un ceferist, ce știe cu exactitate „Mersul trenurilor”, acestea duceau spre Moldova, Iași, Chișinău, Cernăuți către Brăila, Galați, Reni, Cimișlia, Chișinău, Tiraspol, Moscova.
Această trecere pentru locuitorii din proaspătul cartier de la periferia orașului era foarte periculoasă. Adesea se întâmplau accidente. Camionagii, găzarii, trăsurile sau săniile iarna plăteau scump pentru neatenția lor cu sănătatea sau viața.
În anul 1928 se înfăptuiește un „pod aerian de trecere spre oraș”. Acesta a fost bucuria elevilor, care trebuiau să ajungă la licee sau școli din centrul orașului, la ore nu chiar potrivite. Totodată s-a luat în calcul fluxul pietonal al gospodinelor, care trebuiau să ajungă la unele magazine în centru, la Piața Mare, după zarzavaturi și la farmaciile din centru pentru a lua medicamente.
„ În acea vreme nu am avut curiozitatea de-a număra linile de cale ferată ale trenurilor care intrau și ieșeau din Gara CFR Buzău, dar oamenii de rând cu treburile și necesitățile lor zilnice, simțeau nevoia să ajungă în centrul orașului, de aceea au cerut conduceri CFR realizarea unui pod suspendat. Realizarea acestuia ne-ar fi ajutat să ajungem mai repede în centrul orașului. Noi, fiind, cei ce nu aveam legături cu restul „lumii”, părăsiți fiind de autorități și de „orășeni””.
Presa vremii a fost de partea locuitorilor din „Mihai Viteazu”. Aceasta vuia de articole prin care se făceau propuneri pentru realizarea unei treceri rapide din cartier către centrul Buzăului. Podul trebuia să fie realizat din metal ușor, dar să fie sold și să reziste probei timpului.
Construcția podului a fost începută în 1928, iar după câteva luni acesta a fost dat în folosință.
„ Era un pod care începea de la Întreprinderea L.S. și se termina în oraș, pe Bulevardul Independenței, iar în dreptul unei terase de vară și a unei turnătorii. La „Neacșu”, căci așa se numea terasa, ce avea o grădină mare, cu o scenă unde cânta o orchestră, se dansa, se mâncau mici sau câte o friptură, se bea pe rupte, izbucneau din când în când mici scandaluri, bețivii se luau la ceartă din orice, veneau uneori și unii cântăreți vocali de-ai lui Ciuculete, cântau, oamenii se distrau, iar noi cei mici, eram cei mai fericiți.
Aici pe pod se făcuse un loc anume, bun de joacă, pentru că ne cățăram ca maimuțele pe schelele podului, care avea o înălțime de aproximativ 4 metri. Ne destrăbălam, nu o dată, ci de nenumărate ori pe zi, spre deliciul mușterilor, care priveau așa-zisele noastre showuri pe care le făceam pe gratis și prin care reușeam să bucurăm lumea.
Acest pod metalic a rămas pentru noi o amintire de neuitat! ”
În 1940, au început studiile pentru construirea unui pasaj subteran, dar până atunci copiii din cartier își făceau de petrecanie pe vechiul pod.
„ Când ne-a făcut flăcăi, elevi de liceu, trecerea peste pod a colegilor noștri de școală, care agățau câte o fată și doareau s-o ducă acasă în „Mihai Viteazu”, era un prilej de a ne mări vigilența, deveneam răutăcioși, ne luam la bătaie, uneori le spărgeam capetele adversarilor, alteori ei ne făceau pe noi, iar atunci ne plângeam fraților noștri mai mari, nu ne dădeam niciodată bătuți, mereu reacționam prompt, făcându-ne dreptate cu orice preț.
Băieții din oraș. în anumite zile ale săptămânii, puneau stăpânire pe pod. Erau mai ceva decât zmeii din basme, apărând acel loc ca și cum le-ar aparține numai lor, totuși noi, cei din cartier ne credeam Prâslea și nu ne lăsam învinși. Ne păzeam podul ca și cum de acesta ar depinde însuși viața noastră.
Tot în acea perioadă, când treceam podul, am văzut cu ochii noștri trupurile prinse de un ștreang, agățate de barele podului, spânzurați din cauza: sărăciei, foametei, bolilor. Se pare că aici, sub pod, bieții oameni își găsiseră alinare. Trist!
Din această cauză, ne auzeam adesea „dușmanii” spunându-ne: CARTIERUL SPÂNZURAȚILOR, nume peiorativ, ce ne înfuria și săream numaidecât la bătaie. ”
