Odăile, un loc de poveste

La 43 de km de Buzău, în direcția nord-vest se află comuna Odăile. O comună cu un farmec aparte, cu locuri atât de frumoase dar, prea puțin vizitate.

Printre dealurile sălbatice și văile adânci stau ascunși trovanții sau ciupercile, așa cum obișnuiesc localnicii să le spună. Odată ajuns în Odăile trebuie să treci prin trei sate pentru a da de ei, anume: Valea Fântânii, Lacu și Capu Satului. Aceștia se află la Malul Breaz.

Aceste locuri ascund povești interesante, din cele mai îndepărtate vremuri. Cândva, în epoca bronzului (2000-1200 î. Hr), exact în acel loc locuiau străbunii noștri. Malul Breaz fiind unul dintre cele mai înalte puncte din comună îi făcea să se simtă în siguranță.

O istorie nespusă a numelui comunei

Cu mult timp în urmă, căci cam așa încep poveștile, această mică comună s-a numit „Mânăstirea”. Numele este unul sugestiv, pentru că aici, cândva se afla o biserica de împărtășanie dar, și un schit. Și aici vine întrebarea: „Dar cum a ajuns satul Mânăstirea să se numească Odăile?”.

Ei bine, acest sat, asigura atunci ca și acum condiții favorabile pentru desfășurarea păstoritului și pentru creșterea vitelor mari. Odată cu venirea iernii, oamenii au construit niște odăi, în care vitele erau hrănite. Acest lucru îi scutea de distanțele mari și greu de parcurs.

Odăile le serveau drept locuință pe perioada coasei, dar și pe vreme urâtă. Cu timpul, aceste odăi nu au mai fost locuite temporar ci au devenit case. Iar așa a ajuns Mânăstirea să se numească Odăile.

Puțină istorie

Dovezile care atestă existența acestei vechi civilizații au fost găsite în vara anului 1977, de către un grup de elevi coordonat de domnul profesor Constantin Costea. În urma unor săpături efectuate pe platoul Malul Breaz, au fost găsite resturi ceramice și oase de animal. Analizele efectuate de către specialiștii de la Muzeul județean de istorie Buzău, atestă faptul că aceste obiecte datează din epoca bronzului timpuriu și aparțin Culturii Monteoru.

Se spune că sufletul țăranului român e pământul. Acum ca și atunci, agricultura era una dintre cele mai practicate activități. O altă îndeletnicire a strămoșilor era olăritul.

Mergând pe firul istoriei, ajungem în epoca fierului, moment în care se înregistrează o înflorire deosebită a civizilizației daco-gete. Locuințele oamenilor de atunci erau construite din bârne, acoperită cu șindrilă și așezate, fie direct pe pământ, fie pe zid de piatră. Acestea erau înconjurate de câte un gard de scânduri, cioplite primitiv, cu capetele tăiate în unghi ascuțit.

Forma patrulateră a caselor din această zonă este elementul cu care, în urmă cu mulți ani se deosebeau de altele de prin diferitele zone.

Tradiții de atunci

Tradițiile din această zonă au rădăcini vechi, mai precis înca de pe vremea traco-daco-getă, iar valoarea acestora este una inestimabilă. Dar, timpul este deseori cel mai mare dușman al acestora. Odată cu trecerea anilor, acestea nu s-au mai practicat. Mai auzim de ele în poveștile împătășite de către bunicii sau chiar părinții noștri.

Caloianul este unul din obiceiurile străvechi practicate până de curând. El este un personaj, și este reprezentat de o păpusă formată din lut. Această este pusă într-un sicriu împodobit cu flori și urmează a fi îngropată sau aruncată în apă, dar nu oricum ci însoțită de bocetele unui alai de fete. Perioadele de secetă îndelungate reprezentă momentul prielnic pentru practicarea acestui obicei, care era menit să aducă ploaia și să ocolească culturile.

Pe lângă alaiul de fete care boceau, mai erau prezente și alte personaje precum preotul, dascălul, cei care purtau crucea, steagul și sfeșnicul. Rolurile erau jucate bineînțeles de către copii. Datorită sufletului lor curat și pur, ei erau cei care inițiau acest ritual. Bătrânii acestui sat, povestesc că imediat după ritual ploaia începea să cadă.

Dar, ei bine au existat și excepții, una dintre ele fiind seceta din anul 1946/1947. În cadrul acestuia se împărțea colivă , colaci și băutură. Cântecul Caloianul sună cam așa:

 „Caloiene, Ene 
Ene, Caloene
Urcă sus la Dumnezeu
șI cere-i cheițele,
Să curgă ploițele;
Că de când n-a mai plouat,
Lumea toată s-antristat,
Ierburile s-au uscat
Și pâmântul a crăpat,
Vitele au înțărcat
Pădurea s-a„ngălbenit
Florile s-au vestejit
Obrazul s-a ofilit”

Credința-călăuza omului

Viața oamenilor de aici nu a fost una ușoară. Aceștia munceau din greu pentru un trai modest, iar când problemele îi apăsau, găseau în bisercă un loc de refugiu. Această regiune a reprezentat leagănul creștinismului românesc, dovadă fiind complexul de așezări rupestre din Munții Buzăului. Biserica servea pe atunci drept școală, iar în interiorul ei se luau adesea decizii majore privind viața obștii țărănești.

În această zonă majoritatea bisercilor sunt construite din lemn. Vechimea bisercilor din lemn este mai mare decât cea a celor din piatră. Pe raza acestei comune se găsesc 4 biserci cu povești fermecătoare.

Biserica din satul Posobești

Despre Biserica din satul Posobești se spune că ar fi una dintre cele mai vechi biserci de lemn din zona geografică a Subcarpaților Buzăului. Nu putem vorbi de vechimea bisercii fără a vorbi de cea a satului. Ei bine, acest sat este atestat documentar încă din anul 1519, de pe vremea vremea domnitorului Neagoe Basarab.

Biserica are hramul „Adormirea Maicii Domnului”, prăznuit în fiecare an la data de 15 august. Oameni locului își amintesc cu drag de târgul ce se ținea pe poiana din fața bisercii la data de 15 august. Tot în aceeași zi se ținea și hramul bisercii. Îndrăgită de copii, comedia trasa de cal reprezenta una dintre cele mai mari atracții ale târgului.

Stăpânul comediei provenea din zona de câmpie, iar când sărbătoarea se apropia acesta traversa sate pentru a aduce comedia cu cele 12 policioare. Iar ca atmosfera să fie una plăcută, erau aduși încă doi gorniști.

Lacu ăl mare

O altă atracție turistică din această zonă este Lacu ăl Mare, singura și cea mai importantă apă stătătoare din zonă. Se poate găsi în mijlocul satului cu același nume, anume Lacu. Acesta se întinde pe o suprafață de 0,5 ha, având o adâncime de 1,85 m.

Acesta atrage priviri, iar apa este una liniștită ca inima localnicilor.

Destul de vechi, acest lac este precizat documentar încă de la jumătatea secolului al XVI-lea, într-un act de danie, din iulie 1559. Lacu de origine carstosalină este unul cu caracteristici particulare. Acesta este izolat de rețeaua hidrografică și are vegetație acvatică. Deși se află în vecinătatea unui masiv de sare, apa acestuia este una dulce, bicarbonată.

Materialul este inspirat din cartea „Tărâm de taină și dor”, scrisă de Constantin Costea.