Scrisoarea Mioriței (15 octombrie 1935)
„ Scumpă logodnică,
Dacă-mi tremură mâna în momentul când îți scriu e pentru că o febră puternică m-a ținut câteva zile la pat. Și e dureros să știi, că undeva un suflet e hăituit de meschinele nevoi ale vieții, în lupta pentru viitorul său. Iar eu, cu acesta care mă lupt cu miile dureri sufletești și fizice, stau, impasibil, fără să-i pot ajuta cu nimic acelui suflet care mi-e unica mângâiere în viață.
Spui în scrisoarea ta, să mă odihnesc. O, de m-aș odihni odată pentru totdeauna. Nu cred că va fi existând un suflet care să-mi înțeleagă frământarea. Oscilez între viața tumultoasă, vagabondaj și moarte, descompunere totală. Ultima ta scrisoare a adus un zvon de lumină de pe meleagul visului tău de totdeauna. Dar după care era natural, o umbră de tristețe i-a curmat frumusețea. Faptul că i-ai scris Dorei. Iată de ce sângerez în clipele când sunt departe de tine. Tu știi doar ce a urmărit Dora în toată comedia asta a dragostei noastre. Să ne vadă despărțiți pentru vecie. O, de-ai ști câtă repulsie simt pentru această ființă mârșavă. Mă revoltă că tu o consideri o prietenă, că-i aduci un omagiu, cel mai prețios omagiu, considerația ta; dar am mai spus-o – procedează cum crezi de cuviință.
Și – acum când ne despart câteva sute de km. Când tu te gândești poate la patriarhalul nostru oraș pe unde ne-am purtat sufletele sub tainele iubirii pure, acum e de datoria mea de a-ți transmite puțin din bucuria mea – trista mea bucurie a unor amintiri, o panoramă de râs și de plâns.
Ți-aș putea scrie mult, dar mi-a înțepenit brațul și o ușoară oboseală îmi cuprinde vederile. Și fiindcă sunt pre singur, aș dori mult să mai stau de vorbă cu tine. Cel puțin prin scris, dacă împrejurările nu ne permit altfel.
Am venit la Buzău, cu gândul să scriu, dar extenuarea fizică și morală, în urma alergăturilor și celor văzute la București, m-a doborât. Nu-mi pare rău însă. Și dacă nu doresc moartea, e pentru tine. N-aș dori să mă risipesc în etern, de pe acum. Vreau mai întâi să pot împodobi fruntea ta luminoasă cu florile de lămâiță ale unor jertfe dureroase. În trei ani tu ai avut tot timpul să mă cunoști. Poate că Dumnezeirea atotcreatoare mi-a înzestrat sufletul cu calitatea dominantă a oamenilor. Am pătimit prin a fi sărac, dar aceiași Dumnezeire m-a înzestrat și blestemat cu defectul de a scrie și a vorbi frumos. Hm…și știi unde ajung astfel de nebuni ai spiritului. „ Zeii sunt morți”. Numai pământul continuă să se învârtă. Iar în orbita lui, aceste lighioane umane, atrase de mirajul banului, uită de umanitate, de sentimente, de suflet. Avarismul molieresc al unora, donquijottismul altora, prostia uriașă a multora și stearpa lor „ vanitatum omnia et terra” mă duce cu gândul la timpul unor eroi primitivi când mila predomina totul, chiar și egoismul brut al antropofagilor de demult.
Termin.
Ce să-ți mai spun. Pe aici timpul se menține frumos. Nu știu cum te distrezi tu. Nu-ți cruța deloc distracțiile pentru mine. Eu sunt bine, merci. Sănătos…cobză și visez mereu…căsătoria noastră. Brr, mă cutremur când mă gândesc că voi fi odată prietenul tău oficial! Știi de ce? Fiindcă îți cam place să nu vorbești și o să fiu nevoit să-ți cam pun lacăt. Dar tu ești o fată cuminte și ne vom împăca mereu, nu-i așa?
Vezi, glumesc mereu, cu toate că fantomele fioroase ale viitorului mă înconjur. Dar asta-i marea filozofie a vieții! Acum ca pedeapsă pentru că mi-ai scris…după trei ani, voi îndrăzni să te sărut. Deocamdată salutări,
Nicolae”
Scrisoare apărut în ziarul „Muntenia”, rubrica „Scriitorii buzoieni contemporani cu noi”, Nr. 140, la data de 3 Februarie 2001, cu ocazia comemorării a 60 de ani de la moartea poetului.
Pe 10 februarie 2001, casa în care a locuit poetul, „primește” o placă memorială în veșnica amintire a celui ce putea fi un al doilea Eminescu.
