„În codrii bătrâni, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi și acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb. Pământul, frunzele și cerul îl cunosc prea bine. Voi îl auziți?” (Felix Crainicul, Cristi Ioniță – „Legendele dacilor liberi”)
Despre Sf Andrei, legendele spun că a fost trimis să propăvăduiască pe „tărâmurile lupilor”, fiind însoțit și călăuzit pe tot parcursul său înspre sanctuarele dacice, de către Marele Lup Alb.
Nu se cunoaște cu certitudine în ce perioadă a anului a ajuns Sf Andrei, pentru prima dată în teritoriile de la Dunăre, dar înscrierea sărbătorii numele său în calendar, în ultima zi a lunii noimebrie și denumirea de „Undrea” a lunii următoare sugerează ideea că acesta a intrat în Scythia Minor într-un început aspru de iarmă.
Sărbătoarea Sf. Ap. Andrei în decursul vremurilor
De altfel, în decursul istoriei, cum afirmă unii cercetători ziua Sf Andrei nu s-a sărbătorit întodeauna la dată fixă, ci unelori la 30 noimebrie, alteori la 1 decembrie, în Postul Crăciunului sau chiar în Sâmbăta a V-a a Postului Mare. ( O dată cu Sâmbăta Ursului.)
Una peste alta, trecerea de la toamnă la iarnă rămâne sezonul favorit al lupilor, iar Sf. Andrei a devenit și patronul lor. În tradiția populară, ziua lui se mai numește și „Gădinețul Șchiop” sau „ Ziua Lupului” și trebuie respectată prin odihnă, căci acelui care lucra „ îi strică lupii vitele și mai ales oile și caprele”. Se mai spune că în această zi „lupul își vede coada”, deci își poate suci gâtul, care de obicei este țeapăn, și este foarte agil la vânătoare.
Tradiții și superstiții
În noaptea de 30 noimebrie, lupii se adună iar Sf. Andrei împarte fiecăruia prada pentru iarna care tocmai începe. Ca să-și apere gospodăria de aceștia, țăranii obișnuiesc și astăzi să ună țărușii de la poartă, ferestrele și pragul ușilor cu usturoi.
În unele părți se ung cu usturoi chiar și fântânile. Alți gospodari fac o cruce de ceară și o lipesc pe cornul din dreapta al vitelor, însă numai la cele de parte bărbătească: boi, berbeci și țapi.
Tot în această zi se pune și gârul la încolțit pentru a afla cât de prosperă vor fi recolta, casa și familia în anul următor.
Grâul este simbolul belșugului și prosperității, dar și prevestitor al recoltelor pentru anul care urmează.
În ziua precedentă Sfântului Andrei sau la miezul nopții oricine se poate pregăti pentru a afla cum va fi anul viitor. Boabele de grâu se pun la încolțit într-un ghiveci sau pe un strat de vată umedă. Se spune că persoana al cărei grâu va crește mai frumos și mai bogat, va avea parte de împliniri și belșug.
Legenda Marelui Lup Alb
Legenda spune că odată, în vremuri de mult uitate, un preot al lui Zamolxis călătorea fără odihnă tărâmurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care avea nevoie și pentru a transminte geto-dacilor că Marele Zeu veghează asupra lor.
Zeul și-a dat seama de puterea pe care o avea slujitorul său asupra fiarelor neîmblânzite ale pădurii și l-a oprit la el, în munți. În scurt timp, animalele sălbatice de pe tot cuprinsul Daciei au ajuns să asculte de preot și să-l considere conducătorul lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, fiare singuratice pe care nu mai foame îi ține în haită.
După o vreme, Zamolxis decide că a venit timpul ca preotul să-l slujească în alt chip, așa că-l transformă în animal. Însă, nu în orice animal, ci în cea mai temuntă și respectată fiară a Daciei, într-un lup alb, mare și puternic cât un urs cu menirea să adune toți lupii din codrii pentru apărarea tărâmului. Astfel, de câte ori dacii erau în primedjie, lupii le veneau în ajutor. Era de ajuns doar să se audă urletul Marelui Lup Alb și oriunde ar fi fost, lupii săreau să-i apere pe cei care le deveniseră frați.
Lupul Alb era și judecător pedepsind lașii și trădătorii.
Originea numelui dacilor…
De menționat faptul că una dintre versiunile privind originea numelui dacilor ia în considerare cuvântul „daoi” – ce provine dintr-un dialect al limbii trace și înseamnă „lup”.
„De la Zalmoxis la Genghis-Han”, Mircea Eliade, citându-l pe Strabon, arată că: „dacii se numiră mai întâi daoi.” Mai apoi, dacii s-au numit ei înșiși „lupi”, „cei ce sunt asemnea lupilor” sau chiar „ cei care seamănă cu lupii”.
Frica lașilor a făcut ca Dacia să piardă războiul.
Cu toată vigilența geto-dacilor, a lupilor și a Marelui Lup Alb, romanii vor reuși să se inflitreze în rândurile dacilor și, în apropierea războiului ce bătea la ușă, sădesc în sufletele unor lași sămânța neîncrederii față de Marele Zeu. Astfel, unii daci încep să se teamă că zeul nu le va mai fi alături în marea luptă, iar trădătorii cuprinși de frică omoară toți lupii ce le ies în cale, în speranța că unul dintre ei va fi Marele Lup Alb, al cărui cap îș vor putea da romanilor în schimbul propriilor vieți.
Lupii, câți au scăpat, au fugit în inima munților, de unde nu vor mai veni în ajutorul fraților daci. Lupul Alb și Zamolxis se retrag în Muntele Sacru. De acolo vor privi cu durere cum geto-dacii sunt înfrânți de romani.
Curiozități:
- Stindarudul geto-dacilor, balaurul cu cap de lup, este unic în lume.
- Despre steagul dacilor, corpul de balaur cu cap de lup, Nicolae Iorga, spunea că era esența religiei strămoșești.
- Apariția steagului semăna groaza printre dușmani. Steagrul purta ridicat acest stindard, care avea pe corp solzi mobili din metal. În goana calului, aerul pătrundea prin gura larg deschisă a lupului, iar acesta scotea sunte înfiorătoare.
- Războinicii purtau pe față măști de lup sau urs, înspăimântându-i și ei pe dușmani.
- Marele Lup Alb este reprezentat și pe Columna lui Traian, de la Roma.
