Da, poate părea puțin ciudată, dar întâmplare pe care am să vi-o relatez este adevărată, însă puțini oameni din cartier și-o mai amintesc…
În 1948 are loc slujba de „reînmormântare”, așa e tradiția la noi, la ortodocși ca după 7 ani de la trecerea în veșnicie să se facă o a doua înmormântare. Pentru aceasta încă din vara anului pomenit mai sus, Anica, mama poetului s-a pregătit temeinic. Femeia nu a acceptat nicio secundă dispariția copilului pe care-l iubea ca pe „lumina ochilor.” Ajunsese să-l strige în fiecare zi prin casă, curte, iar peste tot pe unde mergea spunea că Nicu al ei e plecat în străinătate și că se va întoarce la ea.
Mama devenise paranoică. Își dorea așa de mult ca odrasla să-i revină acasă, încât îi cere să se întoarcă sub orice formă ar fi și ar putea ( gâză, câine, pisică, orice vietate ar putea numai să vină). L-a aștept în fiecare zi timp de 7 ani.
În acea zi de sâmbătă a strâns toată familia și foarte de dimineață și-a dus toate rudele la cimitirul din Bariera Brăilei.
„ Mortul nu trebuie să vadă răsăritul soarelui, altfel se va descompune și nu vom putea vedea umbra lui Nicu, care se va înălța către cer.” Cu aceasta afirmație îi terorizase pe toți cei prezenți.
Starea psihică a femeii se degradase. Apropiații au încurajat-o și au aprobat-o. Ceva mai reticenți erau groparii. Lor le era teamă de comportamentul ciudat al doamnei, cu toate astea s-au apucat să dea pământul de pe groapă.
Țața Anica, precum o leoaică, începuse să de ocol gropii de la prima lopată de pământ aruncată. Nu mai avea răbdare. În sfârșit avea să-și vadă odorul.
Când groparii au dat de sicriul poetului, un strigăt puternic a venit din partea mamei acestuia: „Iată, iată, sufletul lui Nicu, se ridică în sus, spre cer, este așteptat acolo sus.” Curios lucru este faptul că nu doar cea care i-a dat viață poetului a văzut acest lucru, ci și toți cei care au fost atunci la acel eveniment. „Pâcla ce se ridica spre cer a luat forma lui. Toți ne-am cutremurat.” A mărturisit Bucur Chiriac.
Mortul a fost dislocat. Rămășițele lui au fost așezate pe un mare cearceaf alb. Mâna dreaptă a „rebelului” a fost găsită neputrezită, intactă. De cum a zărit-o, Anica a urlat ca nimeni să nu se atingă de mâna fiului ei și precum un uliu s-a repezit spre acel membru, pe care l-a înșfăcat și a fugit acasă. Nimeni nu a avut timp să reacționeze.
Aici, trebuie să fac o mică paranteză. Poetul a fost blestemat la propria nuntă de tatăl său. Acesta din urmă nu a fost de acord cu această căsătorie pe motiv că, mireasa nu e de neam bun ( era crâșmăriță), așa că i-a smuls fiului său papionul de la gât. Din răzbunare și ca să-i apere onoarea soției, băiatul își lovește tatăl cu mâna dreaptă. „Să nu-ți putrezească mână cu care m-ai lovit!” Aceste blestem se pare să-l fi ajuns….
Totuși, poetul și-a exprimat mereu dorința de a scrie și în lumea de dincolo și ca dovadă dorea ca mâna dreaptă să nu-i putrezească.
Acum, nu știu să vă spun dacă Dumnezeu i-a îndeplinit dorința sau dacă blestemul tatălui l-a ajuns, cert e că, Anica i-a furat mâna din sicriu și a adus-o acasă.
Când au ajuns acasă, în strada Cucuzel, evenimentul petrecut cu câteva minute în cimitir era ca și uitat. Până și preotul care slujise pomana amuțise. Totul părea absolut normal. După ce o rostit rugăciunea „Tatăl nostru” cei prezenți la pomană au plecat.
Singura care a avut curajul de a o înfrunta pe Țața Anica a fost cumnata acesteia.
– Și cu mâna aceea ce-ai făcut, Anică?
– Ce să fac, am pus-o bine, ca să o păstrez.
– Fii atentă, o să audă tot cartierul, ce faci tu?
Preotul care se afla de față, era nedumerit, însă a intervenit în discuție, explicându-i mamei îndurerare că: „ ceea ce faci tu e blasfemie” și că: „ poliția se va interesa și vei face pușcărie. Mai bine du-te dă o declarație și du mâna înapoi, în cimitir, rugându-i pe gropari să o pună la loc cu celelalte oseminte.”
Femeia nu s-a lăsat. Acea mână pentru ea era un talisman. Degeaba a încercat să-i explice cumnata ei că e Nicu nu are cu ce scrie pe lumea cealaltă și că se va supăra pe ea dacă nu i-o dă înapoi.
Când l-am întrebat cu ceva ani buni în urmă pe Bucur Chiriac ce s-a ales de mână poetului acesta nu a știu să-mi spună, dar bunicul și cumnata acestuia de la mine de pe stradă, mi-au spus:
„Ehei, mama a iubit mult acea mână! Cu greu am convins-o să o ducă înapoi!”
„ A dormit câteva nopți la cap cu ea. O ținea sub pernă. Nu o arăta la nimeni, dar a avut niște coșmaruri și a trebuit să-i ducă mâna înapoi la groapă.”
