La doar câțiva km de Buzău, a fost înființată o plantație de kiwi de către specialiștii Stațiunii Pomicole Istrița.
Video: tvbuzau.ro
Schimbările climatice aduc și în România temperaturi tot mai fierbinți și fenomene meteo extreme. Agricultura tradițională se adaptează, iar noile culturi „exotice” pot fi o alternativă: avem deja soiuri de kiwi, banane și curmale românești. Mai trebuie și fermieri dispuși să le cultive.
Începând cu anii 2000, vremea în România a început să se schimbe. E tot mai cald. Trendul este încet, poate insesizabil de la an la an, dar este sigur. La fiecare 10 ani, temperatura medie din România crește cu până la 0,6 grade Celsius. Cele mai călduroase cinci veri înregistrate vreodată în România sunt comasate în anii recenți, cu recordul absolut în 2012: atunci a fost cea mai caldă vară de la 1901 încoace, iar cel mai călduros an din istoria meteo a României a fost nu mai departe de anul trecut – 2019.
„Tendința este îngrijorătoare și este comparabilă cu ce se întâmplă la nivel mondial”, explică pentru Europa Liberă meteorologul Elena Mateescu, directoarea Administrației Naționale de Meteorologie. Dacă acest trend se menține, România se poate trezi în 2050 cu temperaturi medii anuale mai mari cu până la 3 grade Celsius.
„Pentru zonele care astăzi sunt cunoscute ca fiind cele mai secetoase în lunile de vară – Bărăganul, Dobrogea, sudul Moldovei sau sudul Câmpiei Olteniei, o scădere a cantității de precipitații în medie cu 15-20% va impune o adaptare a tehnologiilor agricole la ceea ce înseamnă climatul viitor”, mai spune specialista în meteorologie, care are și un doctorat în agronomie.Aceste specii nu au boli și dăunători în România, deci le putem cultiva fără tratamente chimice, ceea ce înseamnă foarte mult și din punct de vedere economic, și ecologic.Florin Stănică, profesor pomicultură
Nu e vorba însă doar de adaptarea modului în care se face agricultură în România, ci și de a profita de această tendință climatică, pentru a face loc unor culturi de specii noi, care pot părea exotice pentru această țară cu climă temperată: kiwi, banane „paw paw”, curmale sau smochine. Sună exotic, dar nu sunt, iar unii din acești pomi fructiferi și-au găsit casă bună în România chiar de acum 100 de ani, povestește pentru Europa Liberă profesorul de pomicultură Florin Stănică, de la Facultatea de Horticultură a Universității de Științe Agronomice din București.
Soiurile hibride dezvoltate la „Agronomie” de profesorul Florin Stănică și echipa lui pot crește în România la fel de bine precum prunii, piersicii sau caișii. Rezistă la ger de până la -25 de grade, ba curmalul rezistă până la -40. Sunt fructe pe care românii sunt obișnuiți să le mănânce din import și le consideră exotice: kiwi, banane sau curmale. Smochinul e mai popular în România, deși cei mai mulți ni-l imaginăm în peisajele mediteraneene.
Avantajul acestor plante este că rezistă foarte bine și la ger, dar iubesc căldura și fac față secetei. Mai mult, curmalul spre exemplu poate fi cultivat și pe terenuri unde nu prea crește nimic din culturile tradiționale: cele cu prea multe săruri și cele prea nisipoase.
„Aceste specii nu au boli și dăunători în România, deci le putem cultiva fără tratamente chimice, ceea ce înseamnă foarte mult și din punct de vedere economic, pentru că fermierul nu trebuie să mai cumpere otrăvuri, pesticide. Iar din punct de vedere ecologic, înseamnă și mai mult, pentru că nu poluez nici apa, nici solul, nici aerul și nici produsele”, explică avantajele profesorul Florin Stănică.
Kiwi chel românesc. Istoria „agrișelor chinezești”, din Italia în România
La Agronomie, echipa profesorului Stănică a dezvoltat două soiuri de kiwi – VIP Red și VIP Green. Sunt kiwi fără păr (actinidia arguta), adaptate perfect la condițiile de cultivare din România și care în Europa se vând sub numele de „kiwi berry”.
Dar la fel de bine au dezvoltat și kiwi cu aspectul clasic, cu păr. Dacă guști din kiwi-ul românesc, nu ai să găsești vreo deosebire față de kiwi adus din țările exotice, ba chiar e mai dulce, pentru că e mai copt spre deosebire de cele din magazine, unde ajung în stare semicrudă, ca să reziste mai mult în galantar.
Kiwi provine din China și a ajuns în Noua Zeelandă prin anii ‘20, acolo unde și-a câștigat în timp și numele, după porecla nativilor neozeelandezi și a păsării kiwi. De altfel, cel mai popular soi de kiwi din lumea poartă numele Hayward, de la pomicultorul neozeelandez care l-a dezvoltat, Hayward Wright. Până atunci, kiwi se numea „agrișa chinezească” (chinese gooseberry), spune profesorul Florin Stănică. La nivel mondial, fructul a început să fie produs în masă nu de vreo îndepărtată țară exotică, ci de Italia, prin anii ‘70, iar în anii ‘90 ajunsese deja cel mai mare producător la nivel global (acum, China produce cel mai mult, și abia apoi Italia).Cu cât avem iernile mai blânde, cu atât putem extinde zonele de cultură pentru kiwi. Acum ani de zile erau ierni cu minus 20 de grade, îmi amintesc cum mă chinuiam să le pun protecții, pantaloni din paie. În ultimii ani nu i-am mai protejat deloc.Florin Stănică, profesor pomicultură
Profesorul Stănică a adus în România kiwi din Italia, în 1993. Peste o mie de plante. Au și plantat la vremea respectivă vreo două hectare de kiwi la fostul IAS de la Ostrov, însă după ce a fost privatizat, noul proprietar a distrus plantația ca să pună viță de vie.
„Acest soi este rezistent la ger, rezistă și la minus 25 de grade Celsius și poate fi cultivat peste tot pe unde cresc și prunii în România. Celălalt soi, deliciosa (kiwi cu perișori, cu aspectul clasic – n.r.), poate fi cultivat în zona de cultură a piersicului – în sudul și vestul țării și Dobrogea. El nu rezistă așa mult la ger”, explică Florin Stănică despre soiurile de kiwi românesc.
„Încălzirea climei contează. Cu cât avem iernile mai blânde, cu atât putem extinde zonele de cultură pentru kiwi. Acum ani de zile erau ierni cu minus 20 de grade, îmi amintesc cum mă chinuiam să le pun protecții, pantaloni din paie. În ultimii ani nu i-am mai protejat deloc și asta ne-am și dorit în procesul de selecție, să alegem plantele rezistente la frig”, mai povestește profesorul.
Banana românească „Simina”, urmașa bananei indienilor americani
La Agronomie, echipa profesorului Stănică a dezvoltat și un soi de banană a nordului, fruct cunoscut în America de Nord drept „paw paw”, denumire care i se trage din limba amerindienilor. În latină, acest soi de banană se cheamă „asimina triloba”. Așa că profesorul Stănică a botezat banana românească, care încă e în teste, „Simina”.
Bananele de acest tip nu seamănă cu cele clasice, ci mai degrabă cu fructul de mango. „Doar că în interior au semințe, nu sâmbure. Se recoltează în septembrie, fructele sunt delicioase, au un gust de cremă de vanilie, se mănâncă cu lingurița, este un gust exotic, de fruct tropical. Se păstrează însă puțin fructele și asta le face să nu fie prezente pe piețe, pentru că nu rezistă. Și în SUA le găsim doar în piețele micilor fermieri”, spune Florin Stănică.A fost adusă prima oară în România de o familie de emigranți români care s-au întors din Toledo, Ohio. Când a ajuns acasă, a semănat semințele în colțul curții, lângă gard.Florin Stănică, profesor pomicultură
Soiul se poate cultiva oriunde în România unde pot crește pomi, rezistă și la minus 25 de grade. Singura pretenție este să nu fie terenul mlăștinos, pentru că nu suportă „băltirea apei”. „Eu l-am plantat și lângă Curtea de Argeș”, spune Florin Stănică.
Banana cu aspect de mango e studiată la Agronomie de prin anii 2000, dar ea a ajuns în România mai demult.
„A fost adusă prima oară în România de o familie de emigranți români care s-au întors din Toledo, Ohio. Ca orice ardelean serios, s-a întors acasă după ce a făcut acolo rost de bani, iar pe vapor a avut și niște fructe de paw paw în traistă. Când a ajuns acasă, a semănat semințele în colțul curții, lângă gard. Această plantă există și la ora actuală, în localitatea Pianu de Sus, județul Alba”, povestește profesorul Florin Stănică despre arborele de paw paw pe care l-a studiat personal.
Curmale dobrogene sau cum a crescut „nea Mitică” din Ostrov un „măslin” de 200 de ani
Curmalul dobrogean este prima specie pe care o recomandăm pe suprafețe mari, pe zone unde alte specii de interes economic nu pot fi plantate. Curmalul poate fi o soluție pentru aceste terenuri unde oamenii pun porumb sau grâu și nu recoltează nimicFlorin Stănică, profesor pomicultură
„Curmalul dobrogean” este un soi de curmal chinezesc (ziziphus jujuba) care crește prin România încă de pe vremea romanilor. Este o plantă „miraculoasă”, cum o descrie profesorul de la Agronomie, poate și pentru că este atât de rezistentă la variațiile de temperatură, de la ger de -40 de grade până la caniculă de plus 40. Poate crește chiar și în nisip, și pe terenuri „sărăturate”.
Curmalii cresc peste tot în bazinul mediteraneean, din Grecia până în Turcia, din Italia până în nordul Africii. Cresc și în Dobrogea, în România, iar localnicii l-au botezat „măslin dobrogean”.
„Se găsesc și în România, la Ostrov, în curtea unui cetățean pe nume nea Mitică, într-un pom care are vreo 200 de ani. Eu l-am studiat. Nea Mitică nu știe să-l înmulțească. Pomul e plin de fructe roșii toamna. Mai există și la Jurilovca, lângă cetatea Arganum, mai avem la Mahmudia, pe brațul Sfântu Gheorghe. L-am găsit acolo și l-am altoit. Localnicii îi spun măslin dobrogean, fără să aibă vreo legătură cu măslinul”, povestește profesorul Stănică.
Problema acestui soi de pripas al curmalului este că face fructe foarte mici, pipernicite. Dar Florin Stănică a adus în 1996 din China soiuri de curmal chinezesc care face fructe mari, iar recent a adus și soiuri de curmale care pot fi consumate și proaspete, nu doar uscate, cum se mănâncă de obicei.
„Procesul de deșertificare cuprinde sudul României, câmpiile din Vest, acolo poate fi cultivat foarte bine acest curmal. În România avem vreo 300.000 de hectare de terenuri sărăturate în zona Brăila și în nord-vest și vreo 400.000 de hectare de terenuri cu nisip. Pe aceste terenuri cresc numai niște bălării pe care le pasc niște capre. Curmalul dobrogean este prima specie pe care o recomandăm pe suprafețe mari, pe zone unde alte specii de interes economic nu pot fi plantate. Curmalul poate fi o soluție pentru aceste terenuri unde oamenii pun porumb sau grâu și nu recoltează nimic”, spune profesorul Florin Stănică.
El dă exemplul Chinei, care a plantat aproape un milion de hectare cu curmali, în deșertul Gobi, într-o regiune de lângă Uzbekistan.
Smochinele românești, de la decor de grădină la culturi pe Clisura Dunării
Pe Clisura Dunării, este un sat de sârbi în care există două tipuri de smochini. Oamenii aceștia îl cultivă pe niște dealuri de lângă Dunăre.Florin Stănică, profesor pomicultură
Smochinul nu mai e o apariție așa de exotică în România. „Găsim smochin în România peste tot în țară, în curți. În București, în grădinile vechi rareori găseai vreuna fără un smochin”, spune profesorul pomicultor.
Smochinele rămân însă un fruct cu o aură mediteraneană, iar prețurile de prin piețele unde le găsești sunt destul de piperate. Nu ar mai fi așa, dacă fermierii ar începe să crească smochini. Deja se întâmplă acest lucru într-un loc poate neașteptat: în satul Svinița, din Mehedinți.
„Pe Clisura Dunării, este un sat de sârbi în care există două tipuri de smochini. Oamenii aceștia îl cultivă pe niște dealuri de lângă Dunăre. De câțiva ani fac acolo și un festival al smochinului”, spune profesorul Stănică. Din acest sat, el și echipa lui au strâns butași de smochin și au dezvoltat peste 80 de genotipuri diferite de smochin, la Agronomie, pe care le-au plantat în livezile și stațiunile experimentale.
„Interesul nostru este să găsim câteva foarte valoroase pe care să le recomandăm pentru cultură în ferme. Am conceput și un sistem de producție prin care smochinul să poată fi cultivat fără protecție împotriva gerului. El poate fi cultivat în acest sistem peste tot în țară, acum smochinul e mai fericit în sudul țării”, spune profesorul, care se laudă deja cu smochinele coapte la început de august.
Smochinii produc însă fructe până când dă prima brumă, la început de octombrie.
Agricultură inteligentă versus sistemul „să ne rugăm să ne dea ploaie”
Observăm că de la un sezon la altul temperaturile au o tendință de creștere, iar în sezoanele de tranziție putem să observăm în ultimii ani că verile se prelungesc în toamnă sau că într-o lună de primăvară putem să avem perioade specifice sezonului rece.Elena Mateescu, directoare ANM
Culturile de specii noi, „exotice”, în România nu vor lua cu siguranță locul tradiționalelor culturi de porumb, floarea-soarelui, grâu sau rapiță. Nici nu ar avea sens economic, oricât de mult s-ar schimba clima. Totuși, și modul în care se face agricultura clasică va trebui să se schimbe în pas cu vremea din România.
„Observăm că de la un sezon la altul temperaturile au o tendință de creștere, iar în sezoanele de tranziție putem să observăm în ultimii ani că verile se prelungesc în toamnă sau că într-o lună de primăvară putem să avem perioade specifice sezonului rece. Dacă în prezent știm că perioada optimă de înființare a culturilor de toamnă începe pentru rapiță în 25 august sau pentru orz și grâu în septembrie și octombrie, este posibil ca în viitor să vorbim de luna noiembrie ca fiind cea mai favorabilă perioadă. La polul opus, pentru culturile de primăvară, de porumb și floarea-soarelui, să nu mai considerăm perioada optimă luna aprilie, ci mai devreme – luna martie. Deja în sud-estul țării, fermierii practică acest calendar”, povestește pentru Europa Liberă meteorologul Elena Mateescu, directoarea Administrației Naționale de Meteorologie.
Nici profesorul Florin Stănică nu își închipuie că va vedea kiwi, banane și curmale în loc de porumb, floarea-soarelui sau rapiță. Doar că pentru a supraviețui și a înflori, agricultorii români ar putea să se adapteze vremii și vremurilor.
„Atâta timp cât stăm și ne uităm la Cel de Sus și ne rugăm să ne dea ploaie și ne încăpățânăm să plantăm porumb, floarea-soarelui sau rapiță neavând resurse de apă, este păcat să nu folosim oportunitatea de a planta culturi care necesită mai puțină apă. În ultimii ani, iernile au fost mai blânde, avem posibilitatea să extindem aceste culturi chiar în zone mai reci. Aceste schimbări climatice presupun zile toride și lipsa apei într-o perioadă și va trebui să ne adaptăm cu specii care rezistă la secetă”, spune profesorul.
El reamintește situația tehnică a agriculturii românești: „Noi în România am fost foarte inteligenți și ne-am distrus sistemele de irigații. Până în 1989, aveam amenajate 4 milioane de hectare, adică circa 40% din suprafața arabilă a țării primea apă prin canale de irigații. Toate aceste culturi (noi – n.r.) presupun irigație prin picurare, deci cantități mici de apă, nu ca la porumb”.
Cerere pentru aceste fructe „exotice” ar fi, spune profesorul, iar plantarea lor la scară mai largă ar avea sens și din punct de vedere economic și financiar: „Noi producem aceste fructe și le mai scoatem la târguri. Știți cum se mănâncă? Toți vor să știe unde găsesc. Consumatorii ar fi dornici”.
Nici financiar nu ar fi de colo, din câte povestește profesorul de pomicultură, care spune că poți obține 20-25 de tone de kiwi la hectar, care ar valora pe piață și 12.000 de euro. Și asta „fără să stropești măcar o dată. Despre ce cultură mai poți spune chestia asta? ”.
Până când fermierii români vor cultiva kiwi, banane în formă de mango, curmale sau smochine, soiurile „exotice” românești dezvoltate de specialiștii de la Universitatea de Științe Agricole din București își așteaptă clienții în stațiunile de dezvoltare. „Fermierii trebuie să aibă puțin curaj”, spune profesorul Florin Stănică.
Sursă: romania.europalibera.org