În partea de sud-est a orașului, dincolo de calea ferată apare în anul 1918 un nou cartier. Acesta avea să fie supranumit „cartierul ceferiștilor”, deoarece aici locuiau marea majoritatea a celor angajați la CFR, cu toate acestea, cartierul avea să poarte numele celui ce a înfăptuit prima unire din istoria României, Mihai Viteazu.
De ce acest nume? În mod cert nu a fost o alegere întâmplătoare. Domnitorul a trecut adesea prin Buzău. Ca argumente, amintesc următoarele evenimente: 400 de turci au fost învinși de către țărani în apropierea orașului după bătălia din 1596 dintre tătari și Mihai Viteazul, Buzăul este ars de către inamici, pentru a ajunge cu oastea sa în Brașov, voievodul alegea să treacă pe Valea Buzăului.
Un altul, ce cred că a fost definitor, la data de 11 iulie 1598, Mihai Viteazu scrie principelui Transilvaniei despre banul de Buzău, ce avea în subordine județele: Buzău, Brăila și Râmnicul Sărat. Pe plan diplomatic, voievodul, îi solicita ajutorul episcopului Luca de Buzău.
Și acum să ne întoarce la micuțul cartier ce se năștea dincolo de calea ferată.
Ceferiștii au fost catalogați ca fiind oameni harnici și muncitori. Primăria de la acea vreme le-a acordat împrumuturi pentru a-și lua aici loc de casă. Încă de la început totul fusese amenajat: străzile erau trasate, iar spațiile pentru ridicarea locuinței erau parcelate. Aceasta este explicație pentru care, străzile, ce traversează întregul cartier sunt mari, drepte și largi.
Locul nu a fost ca în povești. Răbdarea celor ce au venit aici a fost pusă la grea încercare, gropile și bălțile au dat de furcă muncitorilor ceferiști. În partea de nord-est, cartierul înregistrează cea mai joasă cotă din oraș 91 m, iar când ploaia este abundentă, casele din cea zonă aproape că sunt înghițite de ape.
Depoul CFR le sare în ajutor angajaților din noua așezare. Aceștia primesc gratuit zgură pentru nivelarea locului de casă.
O legătură directă dintre cartier și oraș nu exista la acea vreme. Mihai Viteazu arăta mai mult a sat decât a partea dintr-un oraș. Pe atunci doar bărbații se duceau la muncă. Femeile rămâneau acasă cu treburile gospodărești. Pe atunci nu exista familie care să nu aibă vacă, păsări sau porci.
În fiecare dimineață vacile erau strânse și mânate către locul viran din partea sudică a cartierului, pe al cărui loc azi se întinde platforma industrială.
Ploaia era cea care le dădea mari bătăi de cap locuitorilor. Când aceasta își făcea simțită prezența, drumurile se desfundau, transformând totul în noroi. „Mașinile” vremii, căruțele și trăsurile, înaintau anevoios prin acest „peisaj”.
Educația nu poate lipsi din viața unei comunități așa că, la data de 1 septembrie 1929 a început să funcționeze grădinița numărul 2.
În 1927 și-a deschis porțile și școala din cartier cu numele, „Școala primară nr. 8 „Petre Zangopol”” ( într-un articol anterior am vorbit despre această unitate de învățământ.)
Cultura își face și ea apariția în 1938, se înființează două Cămine Culturale.
Cele mai cunoscute cârciumi din „Mihai Viteazu” au fost : „La Pietrăchița”, „La Fănică al Țanei”, aflate pe strada „Panait Moșoiu”
În cartier se mai aflau: o băcănie, o cizmărie și un centru de desfacere a pâinii. Toate aceste „centre comerciale” avea ca loc de funcționare casele simplilor locuitori.
Familia Zboiu, pune bazele grădiniței, prin închirierea în anul 1949 Inspectoratului Școlar, a două camere din față, pentru ca acolo să se poată deschide o unitatea de învățământ adresată preșcolarilor. Activitatea acesteia luând sfârșit în anul 1960.
Grădinița, din cartier, a fost inițial Cămin de copii cu program prelungit, ea desfășurându-și activitatea în casa familiei Consulea Bogdan.
Anul 1933 aduce puțină modernizarea așezării „sătești”, aceasta fiind racordată la rețeaua de electrică. Ceva mai târziu, prin 1950 a fost introdusă și radioficarea.
Biserica a fost mereu un punct de sprijin pentru români. Locuitorii din cartier, prin efort propriu, vor zidi în 1941, pe locul unei prăvălii a familiei Dumitrescu, Biserica cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril.” Locașul a fost pictat în 1954 de Titel Benea.
Între 1990-1991, după efectuarea unor lucrări de extindere, pictorul Zahiu Virgil, a redat viață bisericii prin pictura sa. Cele 850-900 de familii au contribuit pentru ca locașul să-și recâștige frumusețea.
