Ilie este una dintre cele mai frumoase amintiri din copilăria octogenarilor de astăzi. Cu toții îl cheamă atunci când povestesc nepoților despre el sau de ale lui năzdrăvănii pe care le făcea și de prezența sa impunătoare pe cerul albastru al orașului.
Pasărea măiastră a fost capturată de un vânător în Munții Penteleului, după care a fost vândut cârciumarului Albu. Acesta din urmă deținea restaurantul de lângă gara Buzău. Povestea vulturului a început de aici.
Oamenii s-au învățat cu giumbușlucurile din localul lui Albu, pentru ca mai apoi Ilie să-și desfășoare „reprezentațiile” pe peronul gării, în Piața orașului, pe Câmpia Saturn, spre deliciul și amuzamentul copiilor.
Pasărea venea tacticos și se amesteca printre cei mici. Câteodată chiar încerca să-i imite. Acest lucru stârnea râsul și deliciul celor de-o șchioapă, dar și încântarea acestora când îl vedeau că se amestecă în jocurile lor.
Avem și câteva mărturii ale unor copii din acele vremuri:
„ Noi copiii, dornici de prietenia acestui ultim zăgan cum l-a numit marele poet Marin Sorescu, într-o cronică a da, pe vulturul Ilie, îl mângâiam, îl răsfățam, dar îl și supăram. Se înfuria cel mai tare în momentul în care unii copii mai zburdalnici îl întărâtau cu vreun bețișor. Atunci, Ilie se repezea la ei, lovindu-i puternic cu ciocul lui puternic de pasăre sălbatică.”
Vulturul devenise în timp un tovarăș de viață, nu numai al celor mici, ci al călătoriilor, al oamenilor mari, însă în mod constant copiii îl însoțeau adesea în vizitele sale: când răpea câte un hoit ori mânca carnea vreun cal mort sau orice altă dihanie, adusă de lumea cartierului pe câmpia Saturn.
„ Pentru mulți dintre noi, era o adevărată încântare, îl priveam, pe Ilie mâncând tacticos, privindu-ne la rându-i victorios.”
Încerca să copieze cam tot ceea făceau cei mici. Se „copilărea” ca și ei. Era tovarășul lor de joacă, dar și un adevărat frate, apărându-i de micile pericole.
Pasărea devenea un judecător drept, blând, îngăduitor, de acum se purta omenește ca și cum cineva l-ar fi dresat. Ajunsese să fie o prezență vie un adevărat simbol al cetății. Pentru felul în care se comporta tovarășii de joacă și nu numai îl răsplăteau cu: boabe de porumb, pâine, iar câteodată primea și câte o bucată de carne.
Ilie era răsfățatul unui chelner al vagonului restaurant care trecea spre Iași ori Cernăuți.
Chelnerul era plătit de morarul Petre Zangopol pentru ca la sosirea în gara din Buzău a vagonului restaurant, ce ajungea mereu între orele 10 sau 11, să-l răsfețe pe zăgan cu o porție de carne macră. Călătorii de pe peronul gării asistau la acest eveniment neobișnuit ca spectatori. Cu timpul acest obicei a devenit o tradiție.
„ Această pasăre, care s-a încărcat cu o aură simbolică, existând cu adevărat, cu un comportament omenesc, care s-a integrat în viața orașului, ca un om de omenie, înaintea și în timpul celui de-al II-le Război Mondial, a existat cu adevărat în copilăria noastră, care prin comportamentul lui loial și cinstit. O pasăre ce a vegheat la liniștea orașului, ce s-a înfruntat cu dușmanii care bombardau cetatea făcând victime și, care, la rândul lui a fost împușcat. A fost îngropat ca un erou în cimitirul Dumbrava al urbei noastre, rămânând o amintire legendară a Buzăului. ”
Presa vremii de atunci i-a acordat lui Ilie o atenție deosebită atât în timpul vieții, dar mai ales după moartea tragică și nedreaptă, fiind împușcat de nemți în trecerea lor spre răsărit.
Viața și moarte „Ultimului zăgan” nu a fost un subiect doar pentru marele poet Marin Sorescu, ci și pentru: Dumitru Popa („Sub semnul Gulagului”), Dem Iliescu, Bucur Chiriac, Radu Cârneci, Artur Silvestri, Cleopatra Lorințiu, Corneliu Ștefan, Dan Constantin Marinescu, Viorel Frîncu și ca ei cine știe câți au fost. Cu toții și-au unit condeiele pentru ca simbolul Buzăului să se facă cunoscut atât pe plan intern cât și internațional.
