Foto+Video. O scurtă vizită la Chilia lui Ambrozie. Câteva ore de relaxare

Am prins câteva ore libere și m-am gândit că cea mai bună modalitate de a te relaxa este o mică ieșire în aer liber. Aveam nevoie măcar de puțin timp fără știri, telefon, notificări, mesaje, serviciu, coronavirus și alte chestii care în exces îți „prăjesc” creierul (așa cum îmi place mie să spun).

Aș fi ieșit eu pe Everest, dar cum se întunecă devreme, iar noi am putut pleca în jurul orei 12:00, ne-a rămas varianta de a explora ceva din apropiere, așa că am ales să facem o escapadă la Chilia lui Ambrozie.

Traseul urmat a fost unul destul de simplu. Pentru a ajunge la destinație am urmat indicatoarele până în localitatea Vispești, de aici am continuat DJ 205 până în Văleanca-Vilănești, iar la o intersecție de drumuri sunt niște pancarte albastre care te îndrumă spre Releul de la Istrița și Chilia lui Ambrozie. Dacă aveți o mașină normală, țineți drumul până în porțiunea în care se termină asfaltul, parcați automobilul că e păcat să-l rupeți prin toate pietrele, iar de aici se poate continua pe jos, fără prea mare bătaie de cap.

Urmați cărările făcute de căruțe (probabil) și veți ajunge la obiectivele dorite. Marcaje nu sunt, sau cel puțin eu n-am văzut, dar nu este un traseu deloc greu, vă adaptați pe parcurs. În partea stângă a drumului stă cocoțată Biserica dintr-o piatră, iar locul lui Ambrozie se va zări pe o stâncă, peste dealurile din partea dreaptă.

Am mers noi așa bătrânește, la o vorbă, la o amintire și ca de fiecare dată, am dat de o turmă de oi și capre, foarte sociabile și drăgălașe. Nici un animal nu a scăpat nemângâiat, drăgălășit și puțin pozat, mai ales că timpul nu ne grăbea absolut deloc. Sper că nu ne-a înjurat nenea ciobanul că i-am intoxicat animalele cu iubire, dar noi după ce ne-am făcut nebunia am mers mai departe.

Ne apropiam de pădure, iar partenera mea exploratoare face o remarcă, din tot sufletul: „Uite ce oițe sunt pe dealul acela, abia aștept să le mângâi și pe alea!”. Cu cât ne apropiam mai multe, mioarele nu mai erau mioare ci se transformau în mormane de gunoaie. Drăgălașele Mădălinei mele erau de fapt urme ale nesimțirii umane, de care dăm la tot pasul și de care nu mai scăpăm. Bineînțeles că s-a lăsat cu câteva înjurături din toată inima și mi le asum, apoi… am mers și mai departe de civilizație, unde natura este mai pură și liniștea mai profundă.

„Oițele” Mădălinei

Am urmat cărarea care șerpuia spre Vărful Istrița și deasupra pădurii era mare spectacol aerian. Mai multe parapante brăzdau cerul și tot timpul petrecut de noi pe acolo, au fost purtate de curenții de aer de ziceai că sunt pufuleți de păpădie. Așa cum îmi place mie să spun, „oamenii erau pe filmul lor” și la fel ca noi, probabil că au vrut să își petreacă timpul liber, într-un mod cât mai plăcut cu putință.

Nu la foarte mare distanță de unde am făcut fotografia de mai sus, în dreptul zonei Pietrei Șoimilor, pe un perete calcaros, măcinat de trecerea timpului și fenomene naturii, se află Chilia sihastrului Ambrozie.
O cărare destul de abruptă și plină de vegetație, care îngreunează înaintarea, duce fix la baza acelei stânci, unde se află grota părintelui.


Cu numele de mirean Tănase Rizea, Ambrozie s-a călugărit de tânăr, la Mânăstirea Ciolanu, de unde a plecat la schitul românesc de pe Muntele Athos. La întoarcere, a ales să se izoleze în chilia pe care şi-a săpat-o în peretele Pietrei Şoimului, amenajând de fapt o scobitură mai veche. A vieţuit 50 de ani în chilia care-i poartă numele. Cunoscător al limbilor greacă şi turcă, Ambrozie obişnuia ca la sărbători să coboare la bisericile satelor din zona Dealului Mare şi să citească din cărţile sfinte la slujbe.
A trecut la cele veşnice la 13 septembrie 1980 (la 91 de ani) şi a fost înmormântat în curtea bisericii din localitatea Breaza, Buzău.

V-am spus câteva cuvinte și despre părintele Ambrozie, iar acum noi ne retragem și vă lăsam cu alte imagini, surprinse în plimbarea noastră scurtă, de relaxare și limpezire a minții. Sper că am reușit să vă facem să mai uitați de toate nenorocirile care nu ne dau pace în ultima perioadă, iar eu vă doresc toate cele bune! V-am pupat!

Popescu Roberto George

-

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *