Reporter: Sunteți buzoiancă și vorbiți perfect limba japoneză. Cât de grea este această limbă?
Nu e așa de grea pe cât pare. Tot ce trebuie să faci ca să înveți japoneza este să ai un profesor bun (mulțumesc sensei Hide Yamauchi) și multă multă pasiune.
Reporter: Cum s-a născut această afinitate pe care o aveți cu culturile din Asia?
Pasiunea mea pentru cultura asiatică (în special cea japoneză) a început în copilărie, când un post național de televiziune dubla anime-urile Dragon Ball, Dragon Ball Z, Yu Gi Oh, Pokemon, Digimon. Fără să-mi dau seama (pentru că eram mult prea mică) am început să fiu atrasă de această cultură cu toate că, adesea, mă uitam la filme documentare despre Egiptul Antic.
Reporter: Domnul Green, personajul din cărțile dumneavoastră, între Buzău și prefectura Fukui din Japonia. Cum s-a adaptat acest “japonez” ficțional în Buzău?
Dl. Green este o figură cunoscută pe Buzău. Nu apare doar în cartea despre Fukui, ci are la activ vreo 5 volume. Sper surprinderea mea a fost primit foarte bine de public și nu doar buzoienii s-au arătat interesați de el, ci și românii din țară și de peste hotare.
Reporter: Nu ați fost niciodată în prefectura Fukui, dar o parte importantă din acțiune se desfășoară acolo, cât de grea a fost munca de documentare?
Dl. Green – O Umbră A Trecutului are o parte a acțiunii ce se desfășoară în Fukui. Documentarea nu a fost ușoară. Vorbim despre o altă țară, un alt județ, acolo se vorbește în dialectul kansai ceea ce face munca oricui dificilă. Dacă noi ca români putem să mergem în orice colț al țării și să ne înțelegem pentru că vorbim aceeași limbă, la japonezi nu e chiar așa.
Am pierdut multe nopți traducând și încercând să înțeleg ceea ce găseam pe diferitele site-uri. Nu am stat să aștept informațiile grupului de studenți cu care am lucrat.
Eu când mă implic într-un proiect sunt trup și suflet. Sunt adepta lucrului în echipă. Și îmi place să știu exact cum sunt împărțite sarcinile, cine ce are și cât are de făcut. Comunic foarte mult și spun exact ce mă doare atunci când mă doare.
Pentru mine comunicarea este principiul de bază, dar aici, în acest proiect, deși am vorbit destul de mult, nu am reușit să comunicăm eficient.
Reporter: Când ați început să scrieți această carte, v-ați propus un obiectiv îndrăzneț: să realizați o înfrățire, prin cultură, între prefectura Fukui și județul Buzău. Ați simțit că sunteți sprijinită în acest demers?
Propunerea nu a venit din partea mea, ci din partea japonezilor de la Cluj (Centrul Cultural Japonez al Universității „Babeș-Bolyai” n.r.). Mie mi-a plăcut ideea și așa am bătut palma. La început pot spune că totul părea să fie numai lapte și miere, dar aproape nimic nu s-a concretizat. S-au promis multe lucruri inclusiv o vizită a mea la Fukui, însă repet mai nimic nu a devenit realitate. În timp ce ne-am adâncit ,,în acțiune” mi-am dat seama că va fi ,,doar o joacă” pentru ei. Dar, cum eu nu duc lucrurile doar până la jumătate pentru ca după să le abandonez, mi-am continuat povestea până când am putut să țin în mână volumul la care am lucrat un an de zile.
Reporter: Ce credeți că ar fi putut să facă autoritățile locale din Buzău pentru a vă sprijini?
Autoritățile locale ar trebui să sprijine cultura de orice fel oricând, nu doar în timpul alegerilor și nu doar pe cine doresc, ci pe toți cei care ne pot reprezenta cu mândrie în afara județului și de ce nu chiar și în afara țării. Însă la noi în România, în general, cultura e o glumă.
Dacă vreți un exemplu, citeam ieri un articol despre Han Kang, scriitoarea din Coreea de Sud, care a primit premiul Nobel pentru literatură. Guvernul din „țara dimineților liniștite” a decis să aloce mult mai multe fonduri pentru traducerea cărților coreene. În Suedia, că e mai aproape de noi, un scriitor debutant este ajutat cu publicarea cărților de către stat, iar unul consacrat are o reducere de 50%.
Reporter: Comunicarea cu japonezii de la Cluj a avut și părți rele. Dar v-ați zbătut singură în tot acest timp ceea ce este remarcabil! Cum i-ați caracteriza pe japonezii cu care ați interacționat?
Sunt orgolioși și reci. Nu pot fi sinceri, le place să se învârtă în jurul cozii și să te ducă cu zăhărelul. Nu sunt asumați, iar dacă li se reproșează ceva strigă ,,suntem voluntari”.
O excursie în Japonia a reprezentanților Centrului Cultural Japonez al Universității „Babeș-Bolyai” pentru a promova cartea scriitoarei din Buzău, un prilej excelent pentru o scurtă vacanță. Dar buzoianca nu a fost invitată și nici măcar nu i s-a intermediat o vizită la Ambasada Japoniei din România.
https://japanese.centre.ubbcluj.ro/event/vizita-la-ambasada-romaniei-in-japonia/
Un interviu care nu s-a mai realizat cu un reprezentant al Ambasadei Japoniei în România. Publicul din Buzău era prea mic pentru pretențiile lor.
https://stiridinsursebuzau.ro/ambasada-japoniei-in-romania-ofera-interviuri-preferentiale/
O gafă diplomatică a celor de la Centrul Cultural Japonez al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. Pentru că e vorba de japonezi, presa a trecut cu vederea faptul că aceștia nu înțeleg că România, țara în care locuiesc, are o cultură unitară.
https://stiridinsursebuzau.ro/romania-tara-unde-fiecare-regiune-are-cultura-ei-si-oricine-devine-slaninofil/
O serie de volume, o muncă de ani de zile, care ar putea să unească Buzăul, România, cu Japonia. O legătură culturală de care nimeni nu pare interesat. Nici autoritățile din Buzău, nici japonezii. Efortul unei scriitoare din Buzău va ajunge oare să fie apreciat de generațiile viitoare? Sau vom reuși să îndreptăm lucrurile în această generație? Nu știu ce vor face japonezii, dar noi, ca români, putem și trebuie să facem ceva!
