„Trebuie să respectăm şi drepturile omului”, a spus președintele PSD Marcel Ciolacu când a explicat numirea social-democratul Valeriu Zgonea în fruntea ANCOM, instituția statului care reglementează unul dintre cele mai importante domenii ale economiei contemporane: comunicațiile electronice.
Când au ajuns în Canada, ca să fondeze un startup de succes, „politehniștii” Andrei Soare și Octav Druță aveau 22 de ani. A fost nevoie de încă 12 ani de efort ca să mai fondeze încă o companie, în Statele Unite. Pentru ei, „Drepturile omului” au însemnat dreptul de a emigra, de a o lua de două ori de la capăt, la 10.000 de kilometri depărtare. Și dreptul de a munci pe brânci. Când șantierul naval de la Mangalia s-a frânt an după an, sub numiri politice, peste 80 de oameni calificați, de la ingineri la electricieni, au plecat în Danemarca.
S-au tras unul după altul, la șantierul naval de la Skagen, un pinten înfipt în apele de miazănoapte. De acolo, vasele construite și reparate de români pornesc în Marea Nordului. Muncitorilor le-ar fi fost mai ușor să apeleze la „Drepturile omului” acasă la ei, dar n-au știut la ce ușă să bată. În Scandinavia, oamenii mai țin câte un tricolor vopsit pe o scară pe care o ridică în spate, câte un fanion al echipei de fotbal favorite pe perete și atât. Fiecare cu drepturile lui.
Când Cătălin Frandeș, 55 de ani și Camelia Frandeș, 53 de ani, au plecat din România, împreună cu familia, cei doi încercaseră de toate: strungar, profesoară suplinitoare de română, franceză și latină, barman, asistent medical, mic întreprinzător. Camelia a povestit că nu „a prins” niciodată un post de profesoară suplinitoare în oraș, pentru că, în general, la concurs „posturile bune erau ocupate de cei cu pile și bani”.
Citeşte întreaga ştire: „Drepturile omului” pentru Marcel Ciolacu înseamnă să-și angajeze pe bani publici colegii din PSD
