Recent, o postare a unei biserici din Buzău a stârnit reacții intense: pe de o parte, a transmis durerea unei comunități care încearcă să salveze un monument istoric și un spațiu de rugăciune, pe de altă parte, a făcut o paralelă riscantă între donațiile românilor pentru campaniile electorale și donațiile modeste pentru restaurarea lăcașului. Suma donată în alegeri – 33 de milioane de euro – a fost pusă în balanță cu cei 20.000 de euro strânși pentru biserică. A fost invocată chiar și vârsta lui Hristos la momentul crucificării.
Mesajul, deși bine intenționat, ridică o problemă serioasă: poate o instituție religioasă să vorbească despre politică, campanii și donații electorale fără să-și piardă din autoritate morală și spirituală?
Spiritualitatea nu trebuie să devină instrument de presiune
Biserica ar trebui să fie locul unde omul vine cu inima deschisă, nu cu portofelul strâns în pumni. Oricât de importantă ar fi restaurarea unui monument, nu poate fi justificată prin comparații dramatice sau apeluri care frizează manipularea: „îți scrii numele în Cer” sau „salvezi o comunitate cu fiecare leu” sunt expresii care apasă pe coarda vinovăției, nu pe cea a credinței. Aceste mesaje pot înstrăina exact publicul pe care ar trebui să-l atragă: oameni care cred în spiritualitate, dar care s-au săturat de amestecul dintre sacru și profan.
O biserică vie e una smerită, nu una competitivă
Într-o societate deja obosită de promisiuni, campanii și scandaluri, Biserica are un rol uriaș: acela de a rămâne un reper de echilibru, nu de a intra în competiție cu partidele politice pentru donații. Când se poziționează ca alternativă la implicarea civică, pierde tocmai esența ei: credința necondiționată.
Pentru că Dumnezeu nu are nevoie de comparații, de simbolisme forțate și nici de justificări financiare. El are nevoie de oameni sinceri, care vin la biserică nu pentru că sunt convinși de un text emoțional, ci pentru că simt.
O biserică istorică merită salvată. O comunitate credincioasă merită susținută. Dar asta trebuie făcut cu decență, cu smerenie și cu discernământ. Biserica nu ar trebui să fie vocea care judecă prioritățile oamenilor, ci sprijinul lor – indiferent dacă au votat, dacă au donat sau dacă, pur și simplu, au nevoie de liniște.
