Cuvântul „joc” ascunde înțelesul de joacă, dar și de ritual, rememorare, dans), jocul caprei este unul al fertilității, al agarenilor. Făpturi ale turmei, caprele, sunt mânate și ocrotite de un păstor. Dansul lor este unul în cerc, zgomotos, ca toaca unei biserici.
Măștile – jocul Moșilor care se reîntorc la forța tinereții lor
Jocul măștilor este unul al Moșilor. Șugubeți și înspăimântători, totodată, ei sunt „invocați” din tărâmul morților, poate spre a se reconcilia cu viul. Oricât de tineri ar fi dansatorii, pentru a fi veridic, jocul lor este unul gârbovit, adus de spate, la început – poticnit și, în toată desfășurarea sa, destul de complex. Apoi, dansul devine cât se poate de dinamic și moșii prind „viață”, sfindând legile firii și reîntorcându-se, măcar prin ritm, la forța tinereții lor.
Ursul – jocul întregii firi
Natura însăși, fiara, este în slăbire și boală. Ursarul e un Vranci, un Mag, un Șaman, un Vindecător, o făptură miraculoasă, cum nu s-a mai văzut, cu acea mitră țuguiată și toba cu un sunet straniu, profund și grav. El intră în scenă cu urșii plini de viață, dinamici, însă pe neașteptate, fiarele nu se simt prea bine, ba chiar o boală cumplită le răpune. Forța ( vraja) spectacolului e atât de mare, încât participanții, deși au mai trăit de nenumărate ori momentul, sunt cuprinși de o subită grijă și trăiesc momentul cu toată intensitatea.
Pentru punctul culminant, trecerea în Anul Nou, Plugușorul se află în centrul manifestărilor tradiționale. Vorbe frumoase, de prosperitate și belșug sunt adresate de cetele care vin să ureze fiecărei gospădări. Ca o incantație magică, textul urării se transmite din tată în fiu și nu există român să nu-l cunoască. Primii porniți cu Plugușorul sunt copiii (doar băieții), apărând apoi și flăcăii, care însoțesc Plugul tras de boi sau cai, completând astfel imaginea de poveste a sărbătorii.
Plugul și Plugușorul
În Ajun sau chiar în ziua Anului Nou, ceata de flăcăi cu bice, clopote și Plug sau buhai, pleacă prin sate, pentru a ura. Bicele și harapnicele se fac din fuior de cânepă și sunt groase, pentru ca atunci când pocnesc, să răsune cât mai tare și mai departe. Buhaiul este un vas de lemn, o cofă sau o putină, legat la gură cu piele de capră sau oaie, bine întins. Prin mijlocul acesteia trece o șuviță din păr de cal, udată cu apă, care se trage cu mâna și produce un zgomot asemănător cu mugetul unui bou ( buhai ). Foarte rar Plugul și buhaiul se folosesc împreună. Se recită urarea aratului în acompaniamentul bicelor, al zgomotelor de buhai și a strigăturii: „Mânați măăăi, hăi, hăăăăi!”.
Baba și Unchiașul
În judeţului Buzău, mai exact în Mânzălești, tradiţiile răzbesc printre ani, încă de pe vremea dacilor. Aici s-au transmis din generaţie în generaţie mai multe obiceiuri strămoșești, pe alocuri păgâne, iar unul dintre acestea ar fi: dansul Babei şi Unchiaşului. Conform tradiției, aceste personaje apar în momente cheie ale anului.
Doar la Mânzălești putem întâlni dansul Babei și al Unchiașului și nu oricum, ci înaintea Anului Nou.
Personajele se prezintă astfel: au pantaloni de lână şi cojoace negre pe ei, căciuli de oaie pe cap şi încălţaţi cu cizme din piele, toate moştenite de la bătrâni.
Aceste personaje sunt însoțite de flăcăii ce pornesc cu Pluguşorul, și îi ascund cumva pe cei doi protagoniști.
Localnicii, încearcă pe cât le este cu putință să păstreze acest joc al Babei și Unchiașului. Dacă ar fi să ne luăm după mărturisirile pe care ei înșiși le fac, jocul s-ar transmite din fiilor, nepoților, strănepoților, fiecare având sarcina la rândul lui să-l dea mai departe, în așa fel încât tradiția să rămână vie.
„Baba şi Unchiaşul, aceste două măşti, la noi se foloseau în trei momente importante din viaţă, la scosul fetelor la horă, la privegherea morţilor şi în cadrul pluguşorului.”
Mărtusirea Cecilia Petrescu, coordonatorul grupului Breazăul, din comuna Mânzăleşti, pentru Adevărul.