De cimitirul evreiesc s-au arătat cei mai interesați copiii din cartier. Pentru ei era o atracție și în același timp și o curiozitate. Diferențe culturale și religioase își spun cuvântul.

L-au descoperit dincolo de cartierul Poșta, la intersecția drumului ce duce spre Țintești și Pogoanele.

Era un drum „asfaltat” cu pietre, bolovani ce hurducăiau când treceau căruțele cojanilor și, mai ales dricurile cu evreii decedați.

Ceea ce i-a marcat pe copii a fost faptul că nimeni nu plângea. Evreii își duceau rudele pe drumul fără întoarcere într-o liniște apăsătoare.

Când vedea figurile roșietice de evrei mici de statură, cu barbișoane ca o țăcălie, unii cu plete scurte, alții cu cocuri înalte, cu câte o tichie pe cap, noi, neștiutorii obiceiurilor de înmormântare ale evreilor ne adunam la porțile metalice ale clădirii formate de un hol și câte două camere laterale, unde nu se vedea picior de om.

Mărturisea un văr de-al bunicului meu.

Camera mai sus menționată era ocupat de gropari numai în momentul în care soseau coșciugele erau de formă dreaptă și negeluite.

Necroforii erau îmbrăcați în halte lungi și albe precum medicii.

Însuși bunicul îmi povestea despre „obiceiul evreilor”:

„ Groparii țineau cuțite de măcelari în mâini, vedeam în ei niște stafii, ce cu mișcări iuți, dădeau la o parte cearceaful alb, mortul rămânând dezvelit total. În acel moment, ei începeau despicarea burții nefericitului, scoțându-i pe rând măruntaiele, că așa era obiceiul.

Noi, copii curioși din fire, ne uitam pe geamul de la stradă și priveam cu milă și cu frică, cum curgea sângele pe acel pat din tablă zincată…Erau scene desprinse din filmele de groază. După ce-i scoteau bărdăhanul din piept, se înghesuiau în el șomoioage de spini. Acesta era obiceiul lor. Când toată operațiunea era terminată mortul se învelea cu un cearceaf curat. Abia, acum cineva avea voie să vină în acea încăpere, iar cele care intrau erau două bătrâne ce stăteau la capul defunctului și cu un mic ochean își acopereau pe rând când un ochi, când altul.

Sursa: Adevărul

O superstiție a lor era: să nu vadă mortul cu ochii deschiși pe cel care voia să-l vadă, ca să nu-l recunoască și să nu-l ia și pe acela cu el în lumea de dincolo. ”

Cu toate acestea, cei mici, de alte confesiuni religioase, nu luau în seamă aceste superstiții. Ei se înghesuiau când la poarta cimitirului, când la geamul prin care vedeau masacrarea decedatului.

Cei care au sezisat rapid simplitatea ritualului și diferența cultelor au fost copiii. Dricurile nu se opreau la răspântii de drumuri, nu primeau colivă, nu se aruncau bani și nimeni nu dădea nimic de pomană când se duceau cu defunctul pe drumul fără de întoarcere.

„Tot mai bine este la români: se azvârle la răspântii bani, se dădea un pomineț cu covrig, cu o batistă, cu un bănuț prins cu ață la capătul ei și apoi, pomana mortului, care le evrei nu se obișnuia. ” Cu o nemulțumire exprimată fățiș, copiii se întorceau la casele lor.

Tu, ca simplu trecător grăbit prin orașul copilăriei noastre, îți trăiești bătrânețea, îți amintești că te-ai întâlnit pentru o clipită cu dricurile împodobite cu îngeri din lemn vopsiți în alb sau negru, pe care le vedeai cum mergeau prin noroaie, prin bălți și care lâncezesc ca și altă dată.

Cu această ultimă mărturisire a unui martor oculari la acel „spectacol” vă las și pe voi să cugetați mai mult la timpul pe care-l avem acum, de care ar trebui să profităm mai mult și să ne bucurăm de viață.

By Panait Elena

Zâmbeste! Viața e frumoasă!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *