„ Uneori în cartierul nostru, vara, când mizeria îi scotea afară pe mulți săraci din casele lor (cu precădere acest lucru se întâmpla în timpul secetei), îi vedeam și auzeam tot mai des pe străzi, pe cerșetorii.”

Mulți dintre ei erau copii de o șchioapă, slabi morți, orbi, fără mâini, ce veneau pe la porțile oamenilor să primească: un ciur de mălai ori o bucată de mămăligă și asta pentru a-și astâmpăra foamea.

Însă, dintre toți acești „hoinari”, un glas făcea pe toată lumea să iasă din case și să-i ofere din puținul lor. Acea voce aparținea unei cerșetoare venită dintr-un cartier al romilor, din Balta Plopului. Acolo era fieful țiganilor, ce trăiau din mai nimic. Sursa lor de „venit” se pare că ar fi fost niște tineri cerșetori, ce ieșeau la drumul mare, în așteptarea căruțelor încărcate cu: grâu, porumb, sfeclă de zahăr, pe care, ulterior le prădau. Cei păgubiți erau țăranii ce veneau să-și vândă rodul muncii lor la oraș.

Din acea lumea, a poposit acea fătucă frumoasă ca o zeiță, după spusele unora, a lui Ion Spoitorul.
Țigăncușa avea o suferință pe care nimeni nu i-a putut-o alina: o dragoste neîmpărtășită. A fost căsătorită cu un țigan „frumos ca un rege”, dar care nu a făcut decât să-și bată joc de ea și după să o părăsească.

Fata o luase razna. Venea adesea în cartier, strigându-și durerea înăbușită. Numai când i se auzea cântecul de jale al nefericirii ei în dragoste, micuții de pe străzi, dădeau iama în case de unde luau te miri ce, din ce aveau și-i dădeau de pomană.

Când primea acele lucrul spunea: „bogdaproste” sau „ Să-ți dea Dumnezeu sănătate, sănătate…” Primea: câte o rochie zdrențuită, o flanelă veche căptușită, o bucată de pâine și foarte rar bani.

Tot cartierul îi cunoștea povestea, așa că mare le-a fost mirarea când, pentru o bună bucată de timp nu au mai văzut-o sau auzit-o pe străzi.

Într-o zi, însă, s-a întors. Era de nerecunoscut! Devenise parcă mai slabă, mai schimonosită…Dorul pentru cel iubit o schimbase probabil așa de mult. Auzise că acel „țigănuș de o frumusețe rară” devenise marinar pe vapor.

De acum nu-și mai cânta iubirea neîmpărtășită, ci striga „Vamporul! Vamporul!” cât o ținea gura, purtând în brațe o cărămidă. Pe oricine întâlnea în drum îi spunea despre „al ei rege” și cum îl vede navigând pe mari și oceane.

O luase razna de tot înnebunise de dor și nădejde. Credea că într-o zi, alesul inimii sale se va întoarce la ea.

Ceva îmi spune că l-a așteptat până a închis ochii, însă regele nu s-a mai întors.

Locuitorii cartierului nu au mă zărit-o și nici auzit-o, iar o dată cu dispariția ei, și-au luat tălpășița și cerșetorii.

By Panait Elena

Zâmbeste! Viața e frumoasă!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *