Dragobetele are rădăcini foarte vechi, fiind sărbătorit încă de pe timpul dacilor, pentru care acesta reprezenta o „divinitate” asemeni lui Cupidon (al romanilor) sau Eros (al grecilor).
Numit și Năvalnicul sau Logodnicul păsărilor, Dragobete, un fecior chipeș și puternic, aduce iubirea în casă și în suflet.
Oamenii de la țară își aduc aminte de obiceiurile, uitate azi, al fetelor și băieților, care, în ziua lui Dragobete, se îmbrăcau în haine de sărbătoare și porneau cu voie bună înspre pădure. Aici culegeau ghiocei, viorele, tămâioasă, pe care mai apoi, le așezau la icoane și le foloseau ca „farmece”.
Cam pe la ora prânzului fetele porneau în goană spre sat, fuga fiecăreia, atrăgând după sine câte un băiat, și nu unul oarecare, ci acela care le îndrăgea. De-și prindea aleasa, băiatul îi fura o sărutare în văzul lumii, sărutare ce simboliza legământul pe un an al dragostei lor. De aici cred că a ieși și celebra zicală: „Dragobetele sărută fetele!”
Flăcăii, strânși în cete, dar și fetele, obișnuiau ca în această zi să-și cresteze brațul în formă de cruce, după care își suprapuneau tăieturile, devenind altfel frați, respectiv surori de cruce.
Fiecare tânăr avea grijă ca această zi să nu-l prindă singur, pentru că acest lucru ar fi însemnat singurătate până la Dragobetele viitor.
Se mai credea că în ziua de Dragobete păsările nemigratoare se în adună stoluri, ciripesc, își aleg perechea și încep să construiască cuiburi.
Prilej de bucurie și de bunăstare, Dragobetele este unul dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român.
Probabil că 24 februarie însemna, pentru omul arhaic, începutul primăverii, ziua când natura se trezește, ursul iese din bârlog, păsările își caută cuiburi, iar omul participă și el la bucuria naturii.
