În comuna Amaru, aflată la marginea județului Buzău, barurile sunt pline încă de la ora 10 dimineața, în timp ce biblioteca locală e pustie sau cu lacătul pe ușă. Acest contrast nu mai miră pe nimeni – dar ar trebui.
Fenomenul nu este singular. Comuna Amaru este doar un exemplu din sutele de localități din România unde educația e o amintire, iar consumul de alcool e o rutină zilnică. În multe sate îndepărtate de reședințele de județ, lipsa accesului la educație, cultură și oportunități duce la stagnare și depopulare.
Copiii care se nasc aici pleacă din start cu un dezavantaj major, un adevărat „blestem geografic”. Din cauza costurilor mari de transport și a lipsei infrastructurii, ajung rareori la o școală sau un liceu din municipiul Buzău. Mulți abandonează școala devreme, fără să fi avut vreo șansă reală.
Dar cine răspunde pentru aceste comunități uitate?
Cine răspunde pentru faptul că bibliotecile nu mai funcționează, că posturile de bibliotecar sunt desființate sau neocupate, că școlile sunt subfinanțate, că nu există niciun sistem de sprijin pentru elevii din zone izolate?
Autoritățile locale pasează responsabilitatea către cele județene, cele județene către ministere, iar guvernul aruncă vina pe „moșteniri grele” și „bugete insuficiente”. În tot acest joc al neputinței, realitatea rămâne neschimbată: educația moare încet, iar barurile prosperă.
