Baba Rada de pe muchie, așa cum o numeau locuitorii de pe atunci marginea aceea de cartier a fost o renumită descântătoare.
După ce a împlinit vârsta de 60 de ani și a născut nu mai puțin de 10 copii, toate femeile din „Mihai Viteazu” o considerau cea mai strălucită descântătoare din tot Buzăul.
„Clienții” erau în mare parte copii și adolescenți veniți din cartiere și localități precum: Balta Plopului, Bengeasca, Poștei, Simileasca, Vadu Pașii, Lipia, Tohănele, Maxenu și chiar de la Ulmeni și Țintești.
Bunicul își amintea adesea de acea mătușă (Rada) a cărei curte devenea neîncăpătoare. Lumea venea la dânsa de dimineață până seara. Făcea așa de mulți bani acea femeie, încât le dădea și copiilor ei să-și cumpere halva și înghețată.
„Mătușa mea avea un dar al ei. Am văzut pe mulți cum după descântec se luminau la față, deveneau vioi, sănătoși, cu mintea limpede, nu mai aveau dureri, parcă erau alți oameni, când părăseau aceea curte. Unii dintre ei, ceva mai sceptici își făceau chiar și semnul Sfintei Cruci când ieșeau pe poartă.” A consemnat îi caietul său cu amintiri bunicul.
Din moși strămoși se cunoaște faptul că descântecul se fură pentru a avea leac. Fetele cele mari ale Babei Rada au încercat să facă acest lucru, dar fără folos.
Știindu-se „vânată” pentru descântecul ei, mătușa bunicului, a devenit foarte încăpățânată și de acum își ținea „leacul” doar pentru sine.
„Părea un ritual acest descântat pe care-l practica mătușa Rada. Îmi amintesc că își cususe chiar ea o haină pe care o îmbrăca doar în acele momente, ieșea pe prispa casei, își lua cu dânsa lumânări pe care le ținea ascunse, făcea semnul crucii și bolborosea niște texte fermecate numai de ea înțelese.
Când o vedeam cum își scuipa de 3 ori pe săracii clienți mai că nu-mi venea a crede ochilor. După o altă frază îi punea să se miște și imediat acel om, care a fost descântat își revenea.
Vraja aceea ținea câteva minute. Banii veneau gârlă. Era un mod propice de a avea un venit.
Simțind că îmbătrânește, a dorit să transmită acest „leac” unicului său fiu, dar eu, tataie, nu voi știi niciodată dacă vărul meu l-a învățat sau dacă a avut același succes ca al mătușii.”
Și azi se mai crede în deochi și cred că încă mai sunt astfel de descântătoare, doar că „afacerea” s-ar putea să nu mai fie remunerată.
