Prin anii 1944 -1945, adjunct de primar a fost numit Alexandru Scordilă. Nu se știe ce studii a avut sau din ce clasă socială a făcut parte, totuși copiii de atunci ai cartierul își amintesc de acest om, ce a locuit pe str. Ion Costinescu nr.7.
Casa lui era binecunoscută tuturor din sărăcăcioasa așezare. În curte avea nenumărați pomi fructiferi, iar cei mici nu conteneau a-i rupte din fiecare copac ba o zarzăre, ba o cireașă „în pârg”. Totuși, acest delect nu se lăsa „nepedepsit”. Fiecare hoț se „alegea” cu câte o înjurătură sau cu câte un blestem, iar asta în cel mai fericit caz. În altele, erau loviți cu bâte sau împușcați cu gloanțe oarbe.
Acest om le devenise un adevărat dușman. Nu de puține ori i-a numit „ofticoși”, atunci când își făcea apariția în fața porții.
„Domnul Scordilă era ferchezuit, pomădat, se purta la două ace, de o eleganță țipătoare. Nu semăna deloc cu alți oamenii ai cartierului. Era îmbrăcat ca o arătare. Purta la înălțimea lui de om mărunt, un costum prea hilar, lustruit, cu o lavalieră la gât, mare de culoare roșie, cu o pălărie cu bor, cu baston, cu o redingotă elegantă, cu pantofi de lac, veșnic lustruiți, cu un mers elegant, parcă călca prin gropi când trebuia să urce în trăsura care-l aștepta la poartă și-l vedeam mic de tot, cum stătea pe canapeaua din spatele trăsurii, înghemuit, de abia i se vede căpușorul, acela mic, dintre perne. ”
Comportamentul sfidător al viceprimarului i-a pus pe gânduri pe copiii ceva mai mari ai cartierului. Aceștia văzând că nu li se dă nicio atenție, fiind considerați sărăntoci, deși aveau hainele rupete, fețele livide, unii roși de tuberculoză, s-au gândit să-i compună un „imn” după care să-l „strige”. Se pare că în „Mihai Viteazu” au fost mai mulți scriitori decât am știut noi vreodată. Unii au fost înghițiți de negura timpului, alții mai trăiesc încă prin revocarea presei sau prin ceea ce se mai găsește pe la arhive.
Unul dintre acești minunați purtători ai condeiului, l-am putea numi chiar, pamfletar a fost un licean din familia Sincu, ce i-a compus ajutorului de primar următoarele versuri:
„ Scordilă, Scordilă, / Omul fără milă / Adu-ne în casă apă și lumină. / Mălai și făină, / Căci murim de foame, / În casă e numai jale, / E numai sărăcie, / De când ne ești ajutor de primar, / Viața ne e un calvar / Du-te în pustie, / Sau la sihăstrie, / Acolo ți-e locul, / Să te arză focul. ”
Această strofă seamănă mai mult a blestem, dar oare cine-i putea învinui pe acei copii ce nu avea de niciunele? Față de conducătorii Buzăului de astăzi, acest domn, nici nu se sinchisea, își băga capul mic în pernele pufoase ale trăsurei și nu mai auzea nimic. De altfel, el nu a fost pe fază nici când unii ceferiști sau/și muncitori de la Depou ajungeau până la ușile Primăriei. Omul nostru care ar fi trebuit să-i ajute, rămânea dintr-odată mut. Nu-i asculta pe săracii oameni cum o duceau, cum se descurcau și mai ales cum ei trăiau, cum stăteau la cozi pentru un kg de ulei, pentru câteva kg de mălai sau de sănătatea oamenilor și de necazurile lor.
Câțiva oameni își aminteau că viceprimarul Scordilă avea o altă răspundere și anume:
„ La Primărie era o perioadă grea de după război, când el trebuia să se ocupe de „probleme mai importante” cum ar fi: cazarea trupelor sovietice în trecere prin oraș, dislocând clădirile unor licee din Buzău, preluând spațiile unor hoteluri din oraș, ale lui Nae Iordache și faimosul hotel Oreon. Și tot aici, existau și alte probleme mai „arzătoare”, cum erau cele ale asociațiilor sportive: „Flacăra roșie” , „Metalul” și „Progresul”. Iar o altă problemă ce dădea bătăi de cap era: arestarea legionarilor din întreaga țară, deveniți extrem de agresivi în luptele de partizani din munți.
Erau preocupări majore și mai importante ale unui viceprimar, al unui oraș, care azi, prin prisma vremurilor de atunci poate că erau justificate, dar pentru noi, cei ajunși pe ultima treaptă a mizeriei, când nu aveam o baie publică, străzi asfaltate, cu întunericul de pe străzi, cu lipsa spitalelor, a piețelor de vânzare a produselor, a măcelăriilor, al construcțiilor de mici prăvălii, cu lipsa de produse alimentare, a unor noi hoteluri, tipografii sau a unor școli de cartiere ori a unor instituții de cultură ca: biblioteci, săli de cinematograf și de teatru, erau așteptate de populația cartierului și orașului.
Am sperat multe să se realizeze și cu participarea sau din inițiativa viceprimarului din „Mihai Viteazu”, dar iată, această grijă nu a fost în atenția lui. ”
Avantajul de a avea un viceprimar în cartier a fost doar o iluzie, pentru locuitorii celei mai sărace așezări din Buzău. Casa de pe strada Ion Costinescu nr 7 a rămas și astăzi în picioare. Nu se mai știe dacă acolo se află sau nu urmași ai celui ce cândva a reprezentat cartierul în ședințele de la Palatul Comunal.
„ Deși eram mici, în perioada aceea, auzeam printre oamenii mai bătrâni din cartier, că aveau loc greve la Depoul CFR, că existau și reprezentanți ai partidelor: P.N.Ț. , P.N.L., Liga Apărării Naționale, se pomeneau numele unor lideri locali: Boiangiu, Chiviu Stoica, Sfetcu Nicolae (mecanic de locomotivă), despre alegerea unui senator, George Coandă, general, un cârciumar din cartier, Vasile Vasilescu; cea mai mare parte dintre locuitorii săracei așezări nu știu nimic despre viața politică a orașului.
Cu atât mai puțin noi, ce eram doar niște copii de școală, niște prichindei.”
