„Panait Nicolae nu a murit! Nu-l lasă viața. Nu-l lasă să moară gândurile de-o viață, creațiile lui, cărora le-a dat el mai demult viață. ” Vlăguiți de putere, storși de lacrimi, încercând să-și adune gândurile cu măiestrei și să le așeze cât mai bine între paginile ziarului „Acțiunea Buzăului”, colegii de redacție au decis să-i aducă un ultim omagiu celui ce a fost „rebelul gândului”.
Nu-l lasă să piară în neființă atâtea și atâtea pagini pe care și-a revărsat scrisul și truda unei tinereți nefericite. Noi toți, care am trăit în preajma lui și toți ceilalți care i-au gustat scrisul nu putem să-l uităm. Îl avem viu într-o strofă, topindu-se de atâta imagine și suavitate. Îl descoperim întreg într-un reportaj plin de nemăsurată exuberanță. Îl desprindem temperamentul tumultos și plin de răzvrătire dintr-o piesă de teatru, pe el îl găsim pretutindeni. Căci el umple cu scurta lui viață, paginile tuturor revistelor și gazetelor ce s-au tipărit în Buzău, în Buzăul acesta plin de patimi și de vrăjmășie în ultimii 9 ani.
Panait Nicolae s-a născut în anul 1917, într-o familie săracă, dar muncitoare și onestă. Urmează cursul primar și se înscrie apoi la Școala de meserii, unde urmează o singură clasă. Spirit hoinar și veșnic răzvrătit, părăsește școala și rătăcește nimeni nu știe pe unde.
În 1934, copilul vagabond se oprește la redacția ziarului „Acțiunea Buzăului”, proaspăt apărută. Cunoaște pe prietenul Pâslaru, directorul Acțiunii și lăsă câteva strofe pentru publicare.
– Dar reportagii nu poți să scrii, domnule? Îl întreabă Pâslaru.
– Ba pot! Răspunde scurt și hotărât copilul. Și a doua zi, Panait Nicolae a adus la redacție cel mai frumos reportaj, în care toamna desfrunzea frumoasa grădină a Albatrosului și scuipa pe aleile pustii resturile unui pământ mâncat de oftică. https://stiridinsursebuzau.ro/vila-albatros-o-frumusete-apusa-aleea-castanilor-helesteul-cum-se-narui-un-edificiu/
De atunci, Panait Nicolae a rămas redactor al Acțiunii, scriind pagini întregi de proză și de versuri până în ceasul din urmă al vieții. Astfel, după 9 ani de trudă, a gândului și a literaturii, Panait Nicolae moare sărac. Moare sărac după ce, 24 de toamne și-au scuipat peste tinerețea lui robustă toată jalea, toată tristețea și toată destrămarea lor.
Pe Panait Nicolae, toamnele bolnave l-au aruncat în mormânt! „Și așa a murit un scriitor! Ce moarte săracă! A murit un poet ce moarte, tristă! A murit un atlet al gândului! Ce afirmație neputincioasă!” Fiindcă peste huma din noi, ceea ce rămâne este duhul. Sunt plăsmuirile duhului. Ele sunt eterne.
Panait Nicolae poetul și scriitorul va trăi de-a pururi prin ceea ce mintea lui rebelă a creat. Mergi prietene, în raiul muzelor, care te-au încântat și pe care l-ai cinstit.
POETUL NU A FOST UITAT!
Casa în care s-a născut, a crescut și a murit Panait Nicolae, primește placa eternei sale amintiri. Toți cei care trec pe lângă locuința din „Mihai Viteazu” își dau coate și se întreabă „Oare cine a fost?!” Chiar dacă pentru mulți este uitat de negura timpului, numele său triumfă falnic, râzând parcă de cei ce nu-l cunosc.
În 2001, în numărul 141 din 10 Februarie, al ziarului, „Muntenia” un articol, încearcă timid să amintească de poetul răzvrătit.
IAR DARUL DE A SCRIE RĂMÂNE ÎN FAMILIA PANAIT
Ultima dorință a „prințului romilor din Mihai Viteazu” a fost ca Dumnezeu să-l mai lase să-și termine ultima creație, în versuri, însă moartea nu a mai așteptat finalizarea poeziei. Totuși, darul de a scrie a trecut de la o generație la alta până a ajuns la mine.
E greu să scrii într-o lume în care aparent nu se mai citește, cartea e învechită, iar biblioteca din casă e doar de design, însă nu-mi pare rău că am ales să duc tradiția familiei mai departe. Astfel că, până în prezent mă pot mândri cu 6 cărți publicate și o poveste cuprinsă într-o antologie pentru copii, iar asta nu e tot. Am avut proiecte ce au pus Buzău pe harta lumii.
Poate vă sună cunoscut „Mr. Green to Fukui” sau măcar numele cărții: „DL. GREEN: O UMBRĂ A TRECUTULUI”. Proiectul ar fi trebuit să se finalizeze cu înfrățirea celor două orașe (Buzău și Fukui).
Faptic acest lucru nu s-a întâmplat, dar scriptic ele sunt înfrățite (în carte, pentru că există o descrie amplă atât a Buzăului cât și al orașului japonez). La Ambasada României din Japoniei se găsește un volum semnat de mine. Nu pot spune același lucru și despre Ambasada Japoniei din România. De ce? Nu știu! Eu mi-aș fi dorit să le dau un volum, dar se pare că sunt foarte ocupați. Nu au timp nici la mail să răspundă. Pierderea lor, eu mă voi bucura în continuare de cartea pe care am făcut-o.
Și dacă ne întoarcem doar cu câteva luni în urmă, când a avut loc lansarea cărții, „DL GREEN ȘI MOTANUL AMBASADORULUI”, poate că vă aduceți aminte de „Mesajul E.S. Dl. Dr. Zafar Iqbal” trimis ca semn de prietenie și recunoaștere atât a Buzăului cât și a mea, ca scriitor. Cartea va rămâne pentru eternitate în biblioteca Ambasadei Pakistanului din România. Ce poate fi mai frumos de atât? Munca îți este recunoscută. Orașul tău natal se află printre preferatele E.S. Uite, cu adevărat cineva preocupat de cum i se promovează țara într-o patrie adoptivă, pe care o îndrăgește. Cuvintele îmi sunt prea sărace pentru a transmite exact ce am simțit în acele momente. Mă bucur să cunosc astfel de diplomați.
Să scrii poate părea ușor, dar e mult mai complicat când începi să faci acest lucru. Îmi pare rău că aproape tot ce a scris înaintașul meu „s-a pierdut”, dar voi avea grijă ca praful să așeze peste cât mai multe cărți de-ale mele. Poate că sună puțin egoist, dar e felul meu de-a spune că-i voi continua munca.
