Panait Nicolae a fost și va rămâne unul dintre cei mai împătimiți condeieri ai cuvântului și versului înaripat, al liricii buzoiene, una dintre figurile cele mai luminoase ale culturii locale din preajma primei jumătăți a acestui secol.

Din păcate, acesta a avut o viață scurtă, precum un cântec. Poetul Panait Nicolae a muncit și „a pătimit” într-o redacție a ziarului „Acțiunea Buzăului”, unde a fost nu numai un bun scriitor în versuri, ci și publicist, eseist, pamfletar, dramaturg, reporter, traducător, cronicar plastic, gazetar de excepție, dar și un iubitor de viață, un gânditor a cărui minte devansa prezentul, scurtând viitorul, care pentru el părea unul sumbru, neputând să-și ducă până la bun sfârșit destinul și soarta sa, de făclier.

Acesta avea rolul de a netezi drumurile tinerilor, să-i aducă pe poteca adevăratelor năzuințe și împliniri. Panait Nicolae a fost un poet pe care natura l-a înzestrat cu darul de a scrie și a vorbi ca nimeni altul, de a fi un om de mare omenie, ce a avut menirea de a lumina calea unor generații de gazetari la început de drum, pe care a dorit să-i inițieze în marea taină a literelor și a poeziei.

„Poetul răzvrătit” a bântuit cele mai triste locuri și a dorit să facă lumină, în drumurile senine ale tinereții, să-și poată lăsa talentul, bucuria găsirii adevărului, al împlinirii vocației de poet, de gazetar adevărat, care și-a pus toate calitățile și vocația artistică în slujba omului.

„Prințul romilor din Mihai Viteazu” s-a născut la 1 martie 1917 și a avut ca străbunic pe Macarie Panaiotis, un grec, ce a venit la sfârșitul secolului XIX a venit cu oile în Câmpia Bărăganului, din Munții Pindului. Tânărul jurnalist a avut doi frați și trei surori, dintre care sora mijlocie Elisabeta, i-a moștenit talentul fratelului său, Nicolae, lăsând ca mansuscris volumul nelansat intitulat „Inimă neliniștită”.

În acest cartier agonizat, sufocant, cu străzi ce odată au fost mlăștinoase, fără niciun Dumnezeu, și-a început clasele primare, într-o școală construită de unul dintre bogătașii de seamă ai orașului, Petre Zangopol, un om de mare omenie, care mai târziu îi va deveni poetului unul dintre cei mai buni prieteni. În momente grele, Zangopol, va deveni stâlpul pe care Panait Nicolae se va putea sprijini, mai ales în timpul satisfacerii stagiului militar.

Din clasele primare, manifestă o mare pasiune pentru citit. Datorită acestui lucru, intră în contact cu elevii de liceu ai cartierului, de la care începe să împrumute cărți. Pe la vârsta de 10 ani, talentul său ascuns începe să se manifeste prin scrierea de poezii ocazionale,cu precădere la aniversările părinților. Aceste creații literare erau dominate de o mare sensibilitate și descătușări sufletești, pline de trăiri juvenile, romantice și de o gingășie suavă.

Multe dintre poezii erau citite și comentate de către învățători, în cancelarie, iar caietele lui erau pline de însemnături și mai ales comentarii despre cărțile de literatură pe care le citea cu atâta ardoare, uneori în timpul orelor de curs.

În seri târzii, la lumina lămpii, lectura nu numai romane, ci și cărți de: filozofie, religie, psihologie, istoria artei, pe care le lua cu împrumut din biblioteca lui Alexandru Marghiloman, din faimosul conac Albatros, unde avea acces cu ajutorul administratorului, un om sensibil, care odată cu cărțile, îi strecura poetului și mici sume de bani.

Uneori, era văzut în faimoasă bibliotecă a licelului Hașdeu, unde o fată gingașă ca o floare, cățărându-se pe o scară înaltă, îi scotea din rafturi volume din ,,Marea Enciclopedie Franceză”, volume din J.J.Rousseau, Voltaire, Diderot, dar și albume cu reproduceri după maieștri picturii italiene, flamandane, franceze și spaniole.

În special însemnările și comentariile lui proprii, descoperite într-un jurnal, consemnează lectura unor romane ale clasicilor literaturii universale, printre care: „Misterele Parisului” Eugen Sue, „Dramele Parisului” Pomson, „Izabelle” G. Born, „Mizerabilii” Victor Hugo, „Idiotul” Dostoievski, „Femeia” A. Babel.

Panait Nicolae a fost „un copil problemă”. De timpuri au intrat în conflict cu unii învățători, pentru că viitorul poet era surprins la ore, citind unele cărți de: Rebreanu, Vlahuță, Hașdeu, Duiliu Zamfirescu, Mihail Sadoveanu, Panait Istrate, dar și volume de poezii ale unor clasici, printre care: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Al. Vlahuță, Macedonski, iar piesele lui I. L. Caragiale, erau consemnate în jurnal, cu propriile lui judecăți de valoare.

Învățătorul său, Nicolae Caravan reclama permanent directorul școlii că elevul, Panait Nicolae, nu ia notițe la ore. Ci, mai mereu stă cu ochii ațintiți spre geam, fața lui exprima trăiri și sentimente pe care le încerca privind la soare, la coroanele pomilor sau la casa de peste drum al mamei sale, unde copilul, în pauze sărea gardul pentru a-și primi felia de pâine cu gem.

Degeaba se plângea dl Caravan de elevul Panait, pentru că atunci când răspundea la întrebările din domeniile : istorie respectiv geografie, învățăcelul depășea profesorul prin comentarii inedite, printr-un plus de date și informații extrase din lecturile particulare. Viitorul jurnalist era o inteligență vie, lucidă, un sensibil și un talent precoce, cu o mare putere de muncă.

În cei doi an în care urmează cursurile Școlii de Arte și Meserii, se arată a fi un elev silitor, la învățătură, fiind răsfățat de domnul profesor de limba și literatura română, care dialoga special cu el, îi citea poeziile, îi făcea unele obervații pe texte, îi deschide elevului noi orizonturi îndrumându-l să-și lărgească lecturile, mai ales să citească multă poezie. Din acei ani, ai decenului III, ca încurajare, lui Panait Nicolae i se publică o poezie într-un ziar local. În acea perioadă începe să se plimbe hoinar prin cartierele mărginașe ale orașului, figura lui serafică atrăgând atenția omului simplu de pe stradă.

Se oprea uneori în poarta unei case, privind fețele ofticoase ale tinerilor de vârsta lui. Întreba lucruri banale și trezindu-se cu adevărate drame familiale pe cap: copii părăsiți de părinți, starea deplorabilă în care aceste suflete trăiau și câte și mai câte….

După ce trece „interviul de angajare” la „Acțiunea Buzăului”, se apucă să publice cronici usturătoare împotriva ariviștilor și potențiatorilor vremii. Face aceste lucruri la vârsta de doar 16 ani, când, cu acte în regulă devine colaborator al ziarului mai sus menționat.

La data de 21 octombrie 1934, gazeta pentru care lucra Panait Nicolae îi cuprinde între paginile sale și prima poezie, intitulată „Autoportret”.

Directorul ziarului sesizează calitățile reale ale acestui scriitor, pe care D. Serbescu Lopătari, îl prezentase ca fiind „ o nouă speranță a poeziei românești”, îl invită pe acest mic Eminescu la redacție, unde surprins de volumul mare de vrafuri scrise, încearcă să afle dacă nu cumva poate să scrie și altceva în afară de poezii.

Ca drept răspuns, Panait Nicolae îi aduce în data de 4 noiembrie 1934 un articol scris cu mare dibăcie și atenție despre vila Albatros, articol pe care vă invit să-l parcurgeți, aveți link-ul puțin mai jos.

https://stiridinsursebuzau.ro/vila-albatros-o-frumusete-apusa-aleea-castanilor-helesteul-cum-se-narui-un-edificiu/?fbclid=IwAR3RVqhIW5zEYNdar5hcvqAsLaND_3uuXXZBSqhvYlHTAbUh-XWOmpeLXoI

Timp de 6 ani de zile, Panait Nicolae a fost redactor, apoi colaborator al ziarului „Acțiunea Buzăului”. Aici făcea gazetărie, corectură, paginație, expediție, toate cerând un efort deosebit. Așa cum mărturisea un fost colaborator al redacției, Mico May-Blumental, Panait Nicolae era un fel de „cenușăreasă” a ziarului.

Cu o putere de muncă și de sacrificiu nemaiîntâlnită, invidiat de unii gazetari și divinizat de alții, stătea zile întregi în redacție, muncea din greu, uneori nemâncat, iar spațiul vital – o cameră insalubră, cu pereții cojiți de var, cu tavan de scânduri, cu două lămpi de gaz de 11 linii, cu 3 mescioare și scaune împrumutate de la prieteni, în aceste condiții poetul și-a țesut ochii pe hârtia de scris și a simțit primele semne ale durerilor de piept care-i vor măcina încet, dar sigur starea de sănătate.

Piezând nopți, citind și scriind cu o viteză uluitoare, se justifică de multe ori când era „certat” de cei care-i voiau binele, răspunzând:

„Ce să fac nu am timp, trebuie să dau tot ce pot, zilele mele sunt numărate, trebuie să las ordine în totul în viața asta și în viața de apoi.”

Panait Nicolae

Vorba caldă, minunatele lui pilde și învățăminte cu care-și presăra discuțiile cu oamenii, cu colegii de redacție, făcea din poet un om fermecător, un cauzeur, un ins, care era mereu frământat de gânduri. Cu o viață de familie precară, cu vorba lui dulce, cu vorbe încurajatoare, emana în jur liniște, știa să aline durerile, să stingă necazurile, să ia asupra sa răul din jur și să-l poarte ca o cruce grea pe propria lui spinare.

Reportajele scrise, cu tonul lui specific, demascator și caustic, au început să capete forța politică necesară unui fiu ridicat din mahalaua cea mai proletară a Buzăului, încât obțiunile lui politice au fost exprimate deschis într-o ședință a „Avangardei” din oraș, făcând apologia naționalismului român.

El se ridică vijelios împotriva comunismului, care tinde la desnaționalizare (30.08.1936). Chiar directorul ziarului, George Pîslaru, încearcă să tempereze entuziasmul poetului, care a început a deranja autoritățile locale. Jurnalistul protestatar, apărător al celor nevoiași, al muncitorilor ceferiști, a prevestit în articole fulminante aproprierea războiului aducător de moarte și nenorociri, demascând cu vehemență viața cazonă militară, chemând pe tineri să nu devină carne de tun.

Cu toate acestea, Panait Nicolae va fi înrolat cu forța în armată, unde boala de plămâni i se va agrava și va muri „trist și singur” la data de 3 februarie 1941.

RAPID SUPER SERVICE
EMAG
RAPID SUPER SERVICE

By Panait Elena

Zâmbeste! Viața e frumoasă!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *