VIDEO+FOTO Spre Lacul Vulturilor – Lupta cu viscolul

Fiindcă duminica este zi de relaxare, iar meteorologii au anunțat cod galben de ninsori și viscol în zona de munte a Buzăului, bineînțeles că nu puteam sta noi în casă, ca orice om.

Ne-am trezit frumușel la 04.00, ne-am băut cafeaua și la 05.00 eram deja pe drum, patru exploratori buzoieni, tinerei și dornici de o nouă aventură. Mai fusesem la Lacul Vulturilor, traseul era știut și făcusem un calcul cu aproximație să ne încadrăm în timp, ca nu care cumva să ne apuce miezul nopții pe coclauri, să ne rătăcim, sau să dăm de alte lighioane. Toate erau bune, dar n-am luat prea în serios avertizările meteo, fiindcă au mai zis ei multe și au căzut doar 2-3 fulgi.

Până aproape de Siriu, n-am văzut noi zăpadă multă, dar cum am intrat în zona viaductelor, deja situația părea alta, băieții cu codurile n-au mai mințit.Fiindcă nu am o mașină 4×4 , am lăsat Golfulețul pe marginea DN 10, ne-am echipat, ne-am tras ultimele retușuri și am plecat, pe jos prin iarna aia adevărată, nu ca până acum.

Am trecut podul de lemn care traversează râul Buzău, iar din cauza vântului se mișca în ultimul hal. Nu mai zic că în urmă cu vreo 2 luni când am trecut cu mașina pe el se prezenta ok, acum avea scânduri lipsă, bucăți destul de mari, de puteai să-ți scapi piciorul acolo.Pe lângă Pensiunea Valea Neagră, ne-am întâlnit cu câțiva localnici care aveau grijă de animalele lor de la stână. Aceștia ne-au zis că suntem nebuni, că vom îngheța de frig pe munte, dar cine să-i asculte, noi eram tancuri echipate de orice. Cât de frig putea să fie?

Am urcat, am urcat, mai o glumă, mai o vorbă, dar odată cu creșterea altitudinii, creștea și stratul de zăpadă, temperaturile scădeau, iar codul ăla portocaliu parcă se ducea spre roșu. După 2 ore de mers, deja bocancii mei cu Gore-tex erau nimic în fața naturii și m-am udat fleașcă la picioare. Cine se gândea că omătul o să-mi treacă mie de tibie? Voiam cu orice preț să vedem Lacul Vulturilor, dar eu îmi luasem filme că mi degeră picioarele, că mi le taie aștia, prostioare din mintea mea. Oricum lăsând gluma la o parte, făcând calcule mai aveam cam 4-5 ore de mers dus-intors și pe frigul ăla nu era tocmai ok cu apă în șoșoni.

Ne tot uitam după animale, după urme, parcă voiam sa imortalizam o viețuitoare sălbatică cu aparatele foto, dar parcă era mai bine să nu ne întâlnim cu ea. Până acum am avut noroc și sper să avem și pe viitor.
Din glumă-n glumă, ne-am uitat la ceas și deja trebuia sa ajungem la destinație. Fiindcă în jur era totul alb, nici nu aveam prea multe repere să-mi dau seama. Singurele chestii de ghidaj au fost marcajele și pârâurile, iar de aici știam că măcar nu ne-am abătut de la traseu și suntem pe drumul cel bun.
După vreo 3 ore și jumătate de înotat practic în zăpada care trecea de genunchi în unele locuri, în față se zărea un gol alpin să-i zic, unde știam ca este o stână părăsită și sunt mulți copaci loviți de fulger. Am prins aripi fiindcă de aici eram sigur că mai avem aproximativ o oră maxim până unde voiam să ajungem, dar asta pe timp bun.

Când ne am ridicat de pe cărare să pășim în zona respectivă, am zis că nu-i adevărat.

Cladirea pe care o știam era acoperită trei sferturi de zăpadă, vântul urla ca un nebun și viscolea ca în filmele alea de la televizor, cu Alaska. Deci dacă voiai sa descrii “Iadul Alb” în câteva fotografii, puteai să le faci aici.
Eu sunt foarte ambițios din fire și de foarte puține ori m-am dat batut dar acum trebuia să ne retragem. Practic nu puteai sta în picioare și te afundai în zăpada aia imensă, viscolită. Aveam echipament relativ ok, ochelari de protecție, cagulă, dar aici doar experții izbuteau. Cred că era mediul numai bun de antrenament pentru Tiberiu Ușeriu, noi suntem doar niște bieți exploratori montani amatori.


Trecusem eu peste picioarele ude și înghețate, peste oboseala care pusese puțin stăpânire pe mine, dar să merg pe acolo era practic nebunie curată și nu voiam ca dintr-o distracție și o aventură să facem o nenorocire.
Parcă ne părea rău, mai ales că știam că nu mai e mult până la Lacul Vulturilor, dar dacă aici era așa, La Poarta Vânturilor nici nu vreau să mi imaginez cum viscolea.
Am băgat puțină mâncărică la adăpostul unui copac, băieții care fumează puțin tutun și am facut cale întoarsă, dezamagiți și bosumflați. După câteva minute am reluat glumele, până atunci eram toți 4 tăcuți, ziceai că ne-a bătut cineva.


Findcă am coborât mai repede, după 2 ore și ceva am ajuns la mașină. Am dat zăpada, ne am încălzit și am plecat spre case. Era atât de bine și confortabil, parcă de mult nu mai simțeam asta.
Cum am coborât spre Buzău am intrat în altă lume. De prin zona Pătârlagele-Nehoiu abia vedeai puțin pământ alb. Nu mi venea să cred practic. Dacă spuneam oamenilor că noi am venit de la ditamai zăpada și aici abia dacă era pusă pe crestele dealurilor și stâncilor, ziceau că am luat substanțe halucinogene sau cine știe….


Per total, chiar dacă lacul nu l-am văzut, a fost o ieșire foarte tare și cel mai important, fără incidente.

Am zis că nu ne oprește natura, dar ne-am înșelat!

Explorăm Buzăul

Popescu Roberto George

       

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

loading...